Biserica are o structură ierarhică. Fiecare membru al ei este precum un mădular al unui organism viu, al cărui Cap este Însuși Hristos. Încă de la început a existat tentația de a vedea în această structură ceva similar modelului lumesc de organizare a societății. Mântuitorul a intervenit ferm atunci când apostolii Săi au început să fie preocupați de locul pe care l-ar ocupa în Împărăție: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 25-28). Așadar, în Biserică este o ierarhie a slujirii, nu a stăpânirii unora de către alții.

Mitropolitul Antonie de Suroj (1914-2003) insista adesea asupra faptului că „menirea ierarhiei este de a avea autoritate, nu putere”. Puterea se exercită cu mijloace lumești. Ea constrânge, pe când autoritatea convinge. Ideal ar fi ca cei ce au puterea administrativă în Biserică să aibă și autoritate duhovnicească. Pentru că nu întotdeauna se atinge acest ideal, cu cât se împuținează dragostea și râvna pentru Dumnezeu, cu atât se înmulțesc și legile sau regulile. Partea formală a lucrurilor ar trebui să reprezinte însă doar un cadru care să asigure rânduială și coerență în activitate, ghidând către rostul mai adânc al oricărei lucrări. Așa cum poruncile dumnezeiești sunt menite să ne învrednicească a fi slujitori „nu ai literei, ci ai duhului” (II Corinteni 3, 6).

Sfântul Sofronie Saharov sintetizează într-o imagine extrem de grăitoare modul de funcționare a ierarhiei bisericești, vorbind despre o „piramidă răsturnată”. Pornește de la structura piramidală a societății omenești, unde cei mai mulți oameni sunt la bază, apoi urmează trepte ale conducătorilor până la cei din vârf. Astfel, cei de mai sus se sprijină și chiar apasă pe cei de mai jos, de care se și folosesc. Mântuitorul a răsturnat această piramidă. El Se plasează cel mai jos, iar pe El se sprijină apostolii și apoi urmașii lor pe care se sprijină, finalmente, întregul popor. Cei care doresc să fie cât mai aproape de vârful acestei piramide a slujirii trebuie să se plaseze cât mai jos, să se smerească și să se jertfească pentru ceilalți. Un cuvânt atribuit Sfântului Vasile cel Mare vine să rotunjească această imagine, dezvăluind rostul cel mai înalt al acestei slujiri: „Noi nu suntem stăpâni ai credinţei voastre, ci slujitori ai bucuriei voastre, bucuria întâlnirii cu Dumnezeu!”.

La Judecata de Apoi, această „piramidă răsturnată” se mai răstoarnă încă o dată. Dar nu pentru a reveni la așezarea ei lumească, ci pentru a sublinia și mai mult greutatea și responsabilitatea slujirii ierarhice. Despre unul dintre Mitropoliții Moldovei de odinioară se spune că era destul de aspru cu cei ce greșeau sau nu împlineau corespunzător misiunea încredințată. După un astfel de moment, unul dintre colaboratori l-a întrebat de ce îi ceartă, totuși, în felul acesta. Iar Mitropolitul ar fi răspuns următoarele: „Eu am tot dreptul să vă cert spre îndreptare, pentru că la Judecată voi toți veți atârna de grumazul meu”.

Dacă în slujire piramida este răsturnată cu vârful în jos, atunci când se pune problema responsabilității, cei din vârful ei sunt primii care vor da socoteală nu doar pentru ei înșiși, ci și pentru cei ce le-au fost încredințați spre păstorire. Această răsturnare a „piramidei răsturnate” cred că trebuie să completeze imaginea „desenată” în scrierile Sfântului Sofronie Saharov, tot așa cum perspectiva eshatologică nu are voie să lipsească nici măcar din cea mai simplă sau măruntă (dacă există așa ceva!) lucrare a Bisericii pe acest pământ.