Cine este cel mai bun duhovnic? Note de lectură la volumul „Primul duhovnic, prima spovedanie”

Sunt două de feluri de întâlniri cu primul duhovnic: unele care nu sunt percepute ca întâlniri decisive şi unele care marchează vieţi. Cele care marchează vieţi sunt ale persoanelor (re)convertite târziu. Cele care nu au nimic special sunt ale celor aşezaţi în rost de la bun început, din copilărie. Convertirea întârziaţilor pare a avea loc ca o ispitire, printr-o preocupare deja existentă, urmată de deturnare a efectului potenţial dăunător al ispitei către ceva folositor – schimbarea modului de viaţă. 

Recent a apărut o carte în care unsprezece oameni vorbesc despre împrejurările formării relaţiei cu primul lor duhovnic: Marius Vasileanu, Primul duhovnic, prima spovedanie, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2017. Cititorul, în postură de catehumen, aude o spovedanie publică, de felul celor din creştinismul primar.

O primă linie de înţelegere a celor auzite ar putea fi legată de momentul începerii relaţiei cu duhovnicul în viaţa personală. Sunt două de feluri de întâlniri cu primul duhovnic: unele care nu sunt percepute ca întâlniri decisive şi unele care marchează vieţi. Cele care marchează vieţi sunt ale persoanelor (re)convertite târziu. Cele care nu au nimic special sunt ale celor aşezaţi în rost de la bun început, din copilărie.

Convertirea întârziaţilor pare a avea loc ca o ispitire, printr-o preocupare deja existentă, urmată de deturnare a efectului potenţial dăunător al ispitei către ceva folositor – schimbarea modului de viaţă. Deturnarea apare pe un fond de criză personală sau ca din întâmplare. Crizele personale apar când omul nu mai găseşte repere. În această situaţie reperul însuşi ne găseşte, dacă vrea asta, folosindu-se de cele la care suntem atenţi în starea în care ne aflăm.

A doua linie, poate, din care putem trage învăţăminte este dată de complexitatea vieţii celui care ne povesteşte ce s-a întâmplat. Fiecare mărturisitor decupează lumea şi ne-o prezintă prin cunoştinţele pe care le are.

Omul alcătuit simplu şi credincios e asemenea tăişului dintr-un oţel bine ascuţit – taie simplu, înaintează simplu. El doar îşi vede de drum într-un rost cu care e obişnuit, într-o rânduială. Nu caută nimic, nu e frământat, doar face ce are de făcut folosind darurile primite. Astfel de oameni sunt mai degrabă rari. Pentru ei, duhovnicii sunt un fel de prieteni.

Omul care şi-a dezvoltat eul prin gândire poartă zgura propriilor reprezentări asupra lumii. El tinde să tulbure lumea cu care intră în contact. Strategia de ajutare a sa de către duhovnic pare a fi încorporarea într-un mediu rarefiat, care nu generează reacţii şi contrareacţii, perceput de ucenic ca blândeţe şi bunăvoinţă.

Omul care are talent artistic s-ar părea că suferă îndeosebi de trufie. Trufia e foc, arde tot ce are în jur, asemenea unui oţel încins. Strategia de îmblânzire a sa e prin răcire a celor lumeşti. Duhovnicul îi creează nevoia de a afla părerea sa avizată, până când arta devine „o formă de rugăciune”. Proiectele artistice devin un mijloc de mântuire, nu de afirmare de sine.

Omul care şi-a asumat o misiune duhovnicească nu se poate desprinde de misiunea lui, nu poate să nu proiecteze şi să cizeleze ce ne spune public, atent la efecte. Tendinţa unui astfel de om e să relativizeze ideea de duhovnic adevărat, şi chiar de primă spovedanie. Dacă e călugăr, afirmă explicit că nu vede mulţi duhovnici adevăraţi, pentru a nu lăuda, şi vorbeşte puţin. Viaţa complicată de gândire, vocaţie artistică sau misiune spirituală intensă publică căpăta o simplitate dată de coerenţă numai printr-un efort continuu. E nevoie de suferinţă, pentru a căpăta simplitate. Viaţa va fi probabil mereu mai grea, mai frământată interior, decât a celor aşezaţi în rânduială de la bun început.

Un al treilea fir roşu al cărţii ar putea fi răspunsul la întrebarea ce este un duhovnic bun. Se pot formula mai multe ipoteze.

  • Cu cât duhovnicul e mai înduhovnicit, cu cât imită mai bine pe Hristos, cu atât e calificat de ucenici ca fiind duhovnic mai bun. Cel mai bun duhovnic adevărat e un sfânt. Dificultatea acestei formule ţine de faptul că sfinţii ştiu că ei nu sunt duhovnici adevăraţi.
  • Cu cât e mai delicat cu sufletului omului, cu cât nu îl bruschează, cu atât e calificat ca fiind duhovnic mai bun. Duhovnicul potrivit e cel care nu te respinge, ci te acceptă. Cel mai bun duhovnic e un fin psiholog. Un astfel de răspuns este foarte relevant pentru succesul în primele etape ale urcuşului duhovnicesc al ucenicului.
  • Cu cât duhovnicul te aduce mai mult în starea de rugăciune, cu atât e mai bun. („E mult mai propriu ca un părinte să te aducă în starea de rugăciune, decât să-ţi explice ce e aceea o rugăciune”). Cel mai bun duhovnic e un avva. Acest răspuns e relevant pentru etapele mai avansate.

În funcţie de starea persoanei şi de istoria sa, criteriile folosite vor fi probabil altele. Etapele nu pot fi sărite. Opţiunea teologilor academici şi a monahilor de a relativiza chestiunea sau chiar de a o respinge, are destul de bune temeiuri. Diverse sunt şi multe alte percepţii şi elemente din stilul de lucru al ucenicilor.

  • Fixarea rapidă în înţelesuri e o piatră de poticnire pentru acei oameni cu multe cunoştinţe discursive, predispuşi la analiză critică. Zgomotul întrebărilor ascunde liniştea necesară auzirii răspunsului. Pentru oamenii tăcerii, stabilirea fără multe argumente a înţelesului este asemenea gustării unei felii de pâine şi câtorva măsline când vine vremea mesei, îndestulează.
  • Cel convertit târziu pare să fie un lucrător mai activ, pentru că el vrea să recupereze. Cel care nu şi-a pus problema convertirii e un lucrător aşezat, nevăzut, şi de aceea mai puţin ispitit de mândrie.
  • Cel convertit târziu ajunge mai greu la iertarea de sine, rădăcinile orgoliului se smulg greu. De aici, cuvintele ferme cu privire la fapte din propriul trecut – despre care cel credincios din rânduiala copilăriei ar vorbi cu autoironie şi blândeţe.
  • Cei convertiţi târziu tind să nege sau subordoneze altor ţeluri importanţa fostelor proiecte, în timp ce oamenii trăiţi în tradiţie văd viaţa proprie într-o curgere lină care uneşte generaţiile.

Cartea ne pune în faţa provocării de a trece peste clişee şi aşteptări formate prin citirea literaturii duhovniceşti standard. Acesta nu e un lucru uşor. Cel mai mare număr de ocurenţe ale cuvântului rugăciune raportat la numărul de pagini ale contribuţiei apare într-un text scurt al unui om care a făcut închisoare pentru credinţa sa. Simplitatea se câştigă accelerat prin suferinţă. Să ne folosim de această carte şi să le fim recunoscători celor care au făcut-o posibilă. Cel mai bun duhovnic este, am auzit de la cineva, cel pe care îl ai. Dacă nu îl avem, să ni-l dorim. 

De la același autor

Ultimele din categorie