Vorbe de aur ale Părintelui Arsenie Papacioc: „Singură suferința este suprema catedră de teologie”

Prin suferinţă, spunea duhovnicul român, „omul reuşeşte să stea de vorbă cu sine mai precis decât în orice altă situaţie. Să se cunoască pe sine, să se compare, să-şi dea seama că-i o poruncă divină de la care nu ne putem abate şi e valabilă pentru tot omul, pentru toată lumea, nu numai pentru unii. Suferinţa îţi dă ocazia de această dezinfectare cu orice chip. Te cunoşti pe tine ca să te poţi birui pe tine, care înseamnă uriaşă biruinţă”.

Supranumit „duhovnicul de la malul Mării”, Părintele Arsenie Papacioc (1914-2011) rămâne în amintirea tuturor celor ce i-au călcat pragul modestei chilii de la Mănăstirea „Sfânta Maria”, Techirghiol – de unde a sfătuit şi a alinat sufleteşte obştea şi pelerinii, timp de aproape 40 de ani – o icoană a iubirii jertfelnice, a bunătăţii şi blândeţii desăvârșite. Multele şi grelele chinuri la care a fost supus pe nedrept de regimul comunist ateu l-au călit şi l-au înnobilat spiritual, iar iubirea sa curată şi jertfitoare a împărtăşit-o tuturor.

Despre toate aceste suferinţe, precum şi despre asprele nevoinţe ale pusniciei, blândul Părinte spunea că i-au folosit cel mai mult. Acolo şi prin ele s-a cunoscut pe sine însuşi, apoi şi-a format un crez de viaţă creştină înalt, de la care nimic şi nimeni nu l-au mai putut clinti. Crucea şi suferinţa l-au format, l-au folosit – așa spunea Părintele.

Ucenicilor le povestea cu glasul său blând şi cu ochii înlăcrimaţi şi senini precum cerul: „Nimic nu m-a ajutat mai mult în viaţă ca suferinţa. Singură suferinţa este suprema catedră de teologie. Sunt sigur că îngerii erau geloşi pe noi, pentru că ei nu au această suferinţă, dincolo de firea noastră”.

Tot ceea ce se întâmplă în viaţă, chiar şi necazurile sau experienţele dureroase, toate au un înalt scop duhovnicesc. „Ni se întâmplă ca noi să ne trezim mai mult, să ne formăm mai mult, să înțelegem sensurile cele mai frumoase şi mai adevărate ale iubirii, cu orice chip”.

Printr-o boală, Dumnezeu ne atrage atenţia, să fim mai buni. Spunea Părintele Arsenie: „Oricât ai fi de bun, nu eşti destul de bun pentru că, în afară de păcatele pe care le cunoaştem, mai sunt o serie întreagă de păcate care nu se ştiu de lume şi se numesc păcatele lipsirii, adică binele pe care îl poţi face şi nu îl faci. Atâtea ocazii ai avut să faci binele şi nu l-ai făcut. Aceasta este o stare care te încarcă, o stare de păcat, adică lipsă de perfecţiune”.

Suferinţa este şi o cale spre descoperirea de sine şi spre înţelepţire, spre întoarcere de la felul păcătos în care am vieţuit, până la venirea ei, la calea cea dreaptă şi bună a virtuţilor. Prin suferinţă, spunea duhovnicul român, „omul reuşeşte să stea de vorbă cu sine mai precis decât în orice altă situaţie. Să se cunoască pe sine, să se compare, să-şi dea seama că-i o poruncă divină de la care nu ne putem abate şi e valabilă pentru tot omul, pentru toată lumea, nu numai pentru unii. Suferinţa îţi dă ocazia de această dezinfectare cu orice chip. Te cunoşti pe tine ca să te poţi birui pe tine, care înseamnă uriaşă biruinţă”.

Ea nu este o pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Este o urmare a relelor noastre. În ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, ea este o dovadă a iubirii Sale infinite faţă de noi şi de grijă faţă de mântuirea noastră. „Mult s-ar uşura oamenii în viaţa duhovnicească, observa Părintele, dacă ar şti cât de mult îi iubeşte Dumnezeu”.

O suferinţă nu şi-a atins scopul dacă este dată ca o terapie, dacă nu ai ieşit cu un folos din ea. O consecinţă trebuie să fie ca omul să se înţelepţească. După îndepărtarea pericolului şi dispariţia necazului, omul trebuie să facă „filosofia lui”, adică să caute să extragă cele mai folositoare deprinderi duhovnicești pentru restul existenţei sale.

Viaţa însăşi este o permanentă luptă între păcat şi ridicare. Ea este o dovadă de eroism până în ultima ei clipă căci, spunea Părintele Arsenie, cu mult umor: „Moartea când vine, nu vine să îi faci o cafea, ci să te ia”. „Valorile mari, valorile eterne, valorile veşnice nu există decât acolo unde există eroism şi o dorinţă de jertfă căci, fără eroism, nu se poate nimic. Mântuitorul n-a mântuit lumea prin marile minuni pe care le-a făcut, ci prin Cruce, prin Jertfă. Nu se poate fără jertfă nimic, pentru că cine fuge de jertfă, fuge de Dumnezeu, cum spun Sfinţii Părinţi”. Fără valuri, fără jertfă, fără cruce, fără luptă, fără eroism, nu există mântuire, pentru că „mântuirea nu se ia cu miorlăială, cu mâţâială, ci se ia cu eroism”, spunea el.

De aceea, adevăratul creştin nu este un milog, ci în permanență un erou care se pregăteşte să se jertfească. Aceasta înseamnă „să ştim să murim şi să înviem în fiecare zi”.

Cu cât sunt mai grele suferinţele şi cu cât sunt mai purtate cu drag, cu atât sunt mai frumoase şi cununile pe care le vom primi în Împărăţia lui Dumnezeu căci, prin suferinţă, Raiul se umple de sfinţi.

Aşadar, bunul şi blândul Părinte, el însuşi crunt încercat, ne învăţa să primim toate încercările având „mereu un zâmbet ascuns în inimă”, pentru că „Dumnezeu nu are nevoie de cuvinte, de scuze, de explicaţii, ci de inimile noastre”.

Aceasta distinge şi înalță credinţa noastră ortodoxă faţă de concepţia altor religii: faptul că, „în Ortodoxie, numai prin suferinţă scapi de suferinţă”.

Ca persoană, creştinul ştie că după Răstignire şi Cruce urmează Învierea cu Hristos, spre fericire veşnică. Iar românii, era convins Părintele Arsenie, „şi-au purtat crucea de 2000 de ani. De aceea cred că urmează Învierea”.

De la același autor

Ultimele din categorie