Mă aflu în fața unei uși mari și nu îndrăznesc să intru. Dincolo de ușă sunt oameni. Dar o categorie aparte: refugiați. Refugiați din Ucraina. Și, din această categorie, oamenii mei alcătuiesc o subcategorie: persoane cu deficiențe de auz și de vorbire.

Se deschide ușa. Intru. Rămân pentru câteva clipe privind mijlocul încăperii, unde copii voioși se fugăresc și unde femei, dar și bărbați tineri stau la mese. Pare un centru de recreere. Apoi, privirile mi se izbesc de pereți și coboară spre pământ. Saltelele frumos ordonate și păturile mai puțin ordonate – ca atunci când te dai jos din pat, dar știi că te întorci – mă trezesc și îmi amintesc unde sunt.

Stai! Cum de-s atâția bărbați tineri care au reușit să plece cu părinții, cu soțiile și cu pruncii lor? E război! N-au fost opriți la graniță?

Îi observ cum dau neîncetat din mâini – într-o liniște tulburată. Și, pentru a doua oară, mă trezesc: viața lor este salvată de… un necaz al vieții lor! „Prietenii mei care aud au rămas acasă, la Kiev. Vin rachete, mulți se ascund. Rușii trec pe lângă casele lor mereu. Civilii au primit arme. Nu pentru a ucide – ci pentru a riposta, dacă se vor simți amenințați”, povestește Maxim. Are 21 de ani și e cazat, alături de părinții săi și de restul refugiaților ucraineni cu deficiențe de auz, la Centrul de evenimente Agora al Arhiepiscopiei Iașilor.

Nu pot să-mi iau ochii de la el. E încă un copil. E un bărbat! Și, dacă s-ar fi născut complet sănătos, azi era „numai bun” de război…

Iana are 31 de ani și doi copii mici. Și-un soț alături. Cât sunt de binecuvântați să fi putut scăpa împreună! „Am luat copiii și am plecat. Nu vreau ca ei să simtă stresul”, îmi explică. Stres care oricum nu poate fi înăbușit. Mama Ianei este și ea în grupul refugiaților – dar nu și tatăl, care a rămas la Kiev. Culmea, părinții se retrăseseră în capitală din 2014, fugind din casa lor și din calea războiului care izbucnise în regiunea Donbass.

Sunt prezenți fizic la Iași – iar mulți dintre ei urmează să părăsească România spre a pleca departe. Cât mai departe, pentru a se simți în siguranță și într-o oarecare stabilitate. Cu toate acestea, inima lor e alături de cei rămași în Ucraina. „Am plâns mult. Încă mă doare sufletul. În Kiev sunt părinții, socrii, prietenii. Le scriu să-i întreb cum este acolo. Stau în pivniță, acolo mai mult stau. Alături de metrou au bombardat și se aude foarte bine cum se trage”, spune Natalia.

În română, în ucraineană și în limbajul semnelor… Pacea sună la fel! Cu toții ne-am trezit în mijlocul unui război pe care nu ni-l dorim. Cu toții vrem pace! Nu știu când o vom redobândi – dar ne rugăm împreună. În română, în ucraineană și în limbajul semnelor.  

* Poți ajuta refugiații donând pentru cazare, masă ori asistență medicală pe fiideajutor.ro!