Vrednicul de pomenire, arhimandritul Teofil Lefter a avut la Pângărați o grea misiune. Fiind un mare iubitor al rânduielilor de demult și al pravilei, dar și al inovațiilor folositoare, sfinția sa a îmbinat cu pricepere în fiinţa lui și pe Marta, şi pe Maria. A încercat să se împartă între clipele de rugăciune și cele dedicate administrării unei mănăstiri.

La un moment dat, obştea devenise numeroasă și mulți oameni cercetau mănăstirea, pe care o descopereau acum ca pe o cetate duhovnicească. Cu toții doreau sfat și rugăciuni. Într-un scurt timp, zidiri noi s-au înălţat spre slava lui Dumnezeu. Părintele Teofil Lefter a muncit mult şi s-a ostenit pe măsură și numai Dumnezeu ştie prin câte situaţii-limită a trecut.

Canonizarea Sfinților Simeon și Amfilohie, cea mai mare bucurie

Prin lucrările de restaurare şi înfrumuseţare ale așezării monahale realizate în timpul păstoririi sale se pot vedea, armonios îmbinate, trei secole: al XV-lea, al XVII-lea şi al XXI-lea.

Prin pronie divină, după lungi procese şi conflicte de natură funciară, Mănăstirii Pângăraţi i-au fost redate, printr-un concurs fericit de împrejurări, prin intervenţia unor persoane ce au dorit să ajute la clarificarea situaţiei, proprietăţile cuvenite pe aceleaşi amplasamente unde le-a avut înainte de secularizare şi naţionalizare.

Construcția bisericii mari a Mănăstirii Pângărați a început în anul 2002 și a durat până în 2007. Pictorii Vasile şi Violeta Carp din Bucureşti au pictat atât biserica veche (voievodală), între anii 1999 – 2002, cât și pe cea nouă, între anii 2007 – 2010. Noul lăcaș de rugăciune a fost sfințit pe 12 septembrie 2010, când s-au împlinit 450 de ani de la târnosirea bisericii voievodale.

„Starețul a fost un om iubitor de ascultare”

„Dincolo de ziduri, dincolo de biserica nouă, cea mai mare bucurie a viețuitorilor Mănăstirii Pângărați și a pelerinilor, a locuitorilor din zonă și a tuturor celor care cunosc mănăstirea este canonizarea Sfinților Simeon și Amfilohie care s-au nevoit aici și care reprezintă un exemplu de dăruire pentru noi, vieţuitorii”, mărturisea vrednicul de pomenire Părinte Teofil într-un interviu.   

În cuvântarea rostită la slujba înmormântării Preacuvioșiei sale, în februarie 2012, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan spunea: „Părintele fost un iubitor de pustie. Nu de puține ori, chiar înainte de a cădea în boală, îmi cerea adesea dezlegare de sarcina administrativă de stareț ca, într-o bună zi, să se retragă mai adânc în chiliile pe care le-a construit nu departe de Tarcău, sau aici, în Poiana Sfinților Simeon și Amfilohie. Totdeauna i-am răspuns: Părinte, vei fi stareț până la sfârșitul vieții!, neștiind că momentul plecării din această lume se apropie”.

Potrivit ierarhului, fostul stareț al Mănăstirii Pângărați a fost om iubitor de canoane și, în același timp, înțelegător față de omul care cade, care greșeste, dar care, prin pocăință, are puterea să se ridice. A fost un om iubitor de ascultare, având curaj mărturisitor. A simțit nevoia să mărturisească adevărul de credință sau calea cea dreaptă, pe care o simțea că este cea chemată să definească trecerea Bisericii prin această lume.

(Sursă de documentare: Ieromonah Vasile Bîrzu, „Mănăstirea Pângăraţi – monografie, studiu istoriografic şi aghiologic”, Cluj-Napoca, Editursa Gedo, 2004)