Când o rostește Hristos, o face descriind cu mâna conturul unei lumi de dincolo de apele Tiberiadei. Acolo, departe, era țara spre care jinduia feciorul cel tânăr și năvalnic. E țara unde contează porcii mai mult decât oamenii – cazul Ghergheseni ori sindromul Gadara, dacă vreți. Un soi de îmbolnăvire de un bine aiuritor, care nu avea, în fapt, nici o legătură cu Binele. Feciorul cel tânăr cere partea sa de avere de la tată. Semn că se săturase. Semn că era un orfan de mamă epuizat de atenția tatălui. Nu-i mai plăcea nimic  și atunci vrea să treacă pe cealaltă parte a mării. Personal cred că Domnul vorbea de un fapt pe care cei ce-l ascultau îl știau. Dar nu-i știau adâncurile. Tatăl acceptă eutanasia sufletească. Acceptând să facă actele falsului moștenitor – era cel mic nu cel mare dintre feciorii săi – tatăl se sinucide social. Nu mai reprezintă nimic  și,  acceptând să împartă totul, ca și cum ar fi fost mort, renunță la tot ce-l definea. Își risipește averea cu ifosele fiului celui mic. Obraznicul mezin trece marea, ajunge în patria tuturor plăcerilor și pare că-i merge bine. Nu are nici o reținere să facă praf banii „trăind în desfătări” (Luca 15. 13). Cheltuie tot  și foametea din țara aceea îl face să se angajeze la crescătoria de porci a unui „locuitor al țării aceleia”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenția că atunci când ne epuizăm siguranța materială riscăm și pierderea reperului moral și lucrăm pentru oricine, împotriva perceptelor noastre morale. Și uneori identifică pe „locuitor” cu cel care s-a vrut „înlocuitor” de Dumnezeu. Păzește porcii și deseori feciorul cel răsfățat ar fi mâncat din roșcove, ca să se sature. Nu avea voie să o facă? E posibil. Nu voia să o facă, din mândrie? Posibil și asta. E limpede însă că postul-foame îl face să-și aducă aminte de tatăl său și binele din casa sa. O casă în care nici ultimul din servitori nu suferea de foame. Și gândea aceasta știind că, de fapt, cerându-i partea de avere, îl obligase ca să dea și celuilalt – pe care-l vom cunoaște imediat – partea rămasă. Tatăl era în fond în aceeași situație cu țara ce îl găzduia. Nu mai avea nimic. Iar prin plecarea sa nu mai simțea nici că mai este tată. Revenit în fire, feciorul năstrușnic gândește. Foamea care-i face dor de tatăl este prima lecție a Evangheliei. O foame având la îndemână... porcii. Pe care nu-i gândește ca hrană căci era... din cealaltă parte a Mării Tiberiadei, unde Legea socotea carnea de porc spurcată.  Foame și abstinență. Hrănirea gândului cu nădejdea întru casa tatălui său.

Vine spre casă. Tatăl îi aleargă înainte. Cu daruri, cum nu prea se aștepta. Risipitorul de așteptare întâmpină pe cel care i-a risipit averea cu desăvârșită iubire. Îi dăruiește însemnele unei filiații inalienabile: haine, inel și încălțăminte. Și pregătește o cină în care să ofere spre hrană un vițel îngrășat. Era sortit jertfei la Templu, cel mai probabil, pentru că tatăl avea nevoie de o jertfă specială în care să așeze dorința lui de a-i fi readus fiul acasă. Se supărase tatăl de pe pământ pe Tatăl din ceruri. Va fi fost trist și speriat de ratarea propriei vieți. Va fi fost supărat strașnic de vreme ce avea nevoie de un vițel îngrășat. Știm că este pentru Templu pentru că nu mai avea dreptul la avere. Junghie vițelul și-l face cină de împăcare – gest în care putem intui Liturghia. Foamea – post de așteptare. Risipitoarea nădejde.

Vine spre casă și celălalt. Fiul cuminte. El vine din țarina ce aparținuse cândva tatălui. Se apropie de casă. Aude cântece și jocuri. Nu aude însă și bătaie inimii tatălui ce-și primise din moarte cel mai mic dintre fii. Își aude propria inimă bătând de „oftică”, de iritare. Și cuminciorul reacționează refuzând să intre la cina pregătită pentru fratele său. Care nu mai era fratele său după ce plecase. Era fostul lui asociat la moștenire. Ce mai voia? El crede că fratele său vrea iar avere. Pe când acela voia doar un tată! Reacția e oarecum de mojic. Îl ceartă pe tată. Îi spune că lui nu i-a dat nici măcar un ied să petreacă cu prietenii. Deși știa că toate ale tatălui ale sale erau. Nu avea nevoie să primească. Ci să dea. Pare un pic zgârcit și muncitor deopotrivă, cerând ceea ce avea deja. Îl așază pe frate-său în acolada judecății sale: „dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele...”  (Luca 15.30). Fiu al tău înseamnă de fapt acest om care nu are nici o legătură cu mine. Fostul frate al fratelui risipitor se desfăcuse de orice fel de rudenie. Tatăl nu. De aceea ne aduce aminte de greutatea de a fi tată în vremea valului când fiii (ori fiicele, deopotrivă) vor să se desprindă de acasă în orizontul unei lumi unde tu, ca părinte, intuiești ispitele care pentru ei sunt singurele chemări interesante. Evanghelia nu despre asta ne reamintește însă. Ci despre disponibilitatea firii umane de a se risipi în conflicte ieftine, nedemne de rudenia cu Tatăl-Dumnezeu. Un fiu risipește averea. Un altul risipește iubirea ce-i hrănise viața. Un fiu pierde bani și își revine. Un altul câștigă mereu fără a-și mai vedea tatăl.

Evanghelistul Luca insistă – în două rânduri – 15.24; 15.32 – pe ideea întoarcerii fiului ca o înviere! Este ceea ce ar trebui să înțelegem. Ce sfâșiere îi facem în suflet lui Dumnezeu cu fiecare nebunie de-a noastră pe care o credem exercițiu de libertate. Modul în care îi rănim așteptarea când o socotim amestec în planurile noastre personale în care investim tot harul și toată răbdarea Sa. Suntem toți în povestea aceasta. Pe de o parte fii risipitori. Neatenți și comozi. Dar cu un adânc ecou al asemănării cu Dumnezeu de care nu putem scăpa. Alții, fii cuminți (fii haștag #, îndrăznesc să scriu), purii și atenții care însă uităm că, fără înțelegerea învierii celuilalt, nimic din ce gândim nu se transformă în bucurie, ci doar în frustrare și neputință pe care o ascundem sub machiajul falsei griji de celălalt. Nu vi se pare ciudat că plânge după un ied la masa cu prietenii și nu se bucură de un vițel la o cină cu fratele său și cu tatăl lor? E drama cumințeniei sterpe. Autosuficiente. Premiate tot de autosuficienți. Și de cei care cred că viața omului se măsoară în averi nu în învieri. La început de postire întru Învierea lui Hristos ni se pune la suflet propria înviere. Postirea e un soi de exercițiu de întoarcere, de convertire. De așezare în bucuria tatălui. Prin postire suntem chemați să ne așezăm în bucuria Tatălui Ceresc. Pentru cina Învierii Dumnezeu-Tatăl junghie vițelul cel gras, Jertfă Împăcării, pe Hristos Domnul. De aceea ne înțelege fricile și dramele, ne știe conturul firilor noastre încrâncenate mai mult în a avea decât în a fi. A posti înseamnă, din acest punct de vedere, a te posta de partea corectă a călătoriei. Risipitor, dar candidat la Înviere. Cu Hristos. În Hristos.

Sursa: tribuna.ro