Ne-au trecut praznicele Toamnei duhovnicești. Sfânta Parascheva și Sfântul Dimitrie cel Nou au rămas fideli dragostei lor pentru cele două orașe care au făcut dintâi România. În zilele premergătoare praznicului din urmă am descoperit o carte-document adusă pre tocmirea limbii române de Părintele Gabriel Mândrilă și distinsa sa soție, Laura Mândrilă. Doi excelenți eliniști și cine le cunoaște munca știe că nu exagerez cu nimic. Acum ne-au pus la îndemână, strașnică prefață la praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, un text de referință al teologiei mărturisitoare: Sfântul Ioan, Arhiepiscopul Thessalonicului, Minunile Sfântului Mare Mucenic Dimitrie (Ed. Sophia/Metafraze, București, f.a, 199 pg.).

Dincolo de faptul că avem prima dată în limba română o traducere cu adevărat științifică a vieții Sfântului Dimitrie (Passio altera), pentru cititorul român devine pasionantă mai ales alcătuirea Sfântului Ioan al Tessalonicului. Născut în 560 în Cetatea în care va fi și Arhiereu al lui Hristos, păstor al Tesalonicului, deci, între 610-630, textul despre minunile Sfântului Mare Mucenic Dimitrie îl scrie între 610-620. Cuprinde cinsprezece minuni ale curajosului mărturisitor. Mă opresc asupra primei minuni, intitulată Despre Eparhul ajuns la deznădejde. Pe Eparh îl chema Marian (consemnat istoric la anul 500). Eparh al Prefecturii Illyricului – incluzând printre altele Moesia I, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, parte din strămoșii noștri – alături de alte importante regiuni. Inclusiv Tessalonicul. Marian este un Om care se află în căutare de sine, își poartă grija sufletului, alege cu grijă sfetnicii respingând ispitele. Se îmbolnăvește foarte grav. Ispitit de un sfetnic să se vindece printr-un ritual sincretic, deci necreștin în viziunea lui Marian, refuză. Acceptă moartea oricărei propuneri lipsită de Hristos. Atitudinea sa fermă – în fața vieții ca și în fața morții – îl cheamă alături de el pe Dimitrie. Mucenicul i se arată în vis și îi cere să-i descrie ce anume îl tulbură de ce și-a pierdut cu totul nădejdea în însănătoșire. Iar bolnavul îi spune: „Câte anume dintre cele vii am și câte dintre cele ce zac în mormânt nu le am? Căci capul întreg mi-e vătămat cumplit de rău și simțurile degeaba le am, fiindcă nici ochi să vadă limpede, nici urechi să audă altceva în afară de zgomotele puternice, nici nas să distingă clar mirosurile între le nu am, iar pentru limbă nu e nici o diferență între dulce și amar...” (op. cit. p. 41).

Desigur, descrierea continuă. Dar merită reținute măcar simptomele care ne agită și pe noi astăzi. La plângerea lui, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie răspunde cu simplitate de Rai: „Mai întâi să fii vesel și să nu te afunzi în tristeți stricătoare de suflet, să ai privirea îndreptată spre pronia lui Dumnezeu, Creatorul a toate; doar știi că toată boala ne lovește numai prin puterea proniatoare a Ziditorului, din îngăduința Sa spre folosul celui bolnav...”. Smerenia vieții lui Marian, în ciuda importantei sale misiuni imperiale ce ar fi trebuit să-i aducă aroganța ca măsură este aceea care cheamă peste El Harul lui Dumnezeu. Dimitrie, necunoscut încă Eparhului, ucis în 304 sau 308 tot de un eparh roman, îl cheamă pe Marian în casa sa – micuța basilică unde moaștele sale erau deja loc de pelerinaj (ca și locul pătimirii sale). Acolo Eparhul se vindecă repetând celor ce-l ascultau cuvintele pe care Mucenicul Dimitrie i le spusese într-un al doilea vis, pe când dormea epuizat de efortul zilei: Hristos, Dumnezeul nostru, Carele „îndreaptă pe cei gârboviți (Psalmul 144.14), te vindecă pe tine”. (pg. 48-50). O vindecare miraculoasă în care tu, prietene comentator, poți să nu crezi. Asta nu înseamnă că nu a avut loc. Descoperind că Dumnezeu nu face minuni în care nu ca oameni ci lucrează mereu de partea noastră. Pentru aceasta oamenii caută moaștele. Pentru că Dumnezeu locuiește în ele. E semnul Libertății lor în Împărăție.

Am ascultat cuminte valul de comentarii făcute în jurul pelerinajelor. Iar au fost trase spre politic. Și de data asta nu are legătură cu Biserica nici un comentariu, ci cu neputința noastră de a ne desprinde de modul de a gândi lumea ca un circ pe care-l descriem ca să fim satisfăcuți. Și remunerați. Dar am descoperit în cumințenia credincioșilor răspunsul acesta, același, al credinței Eparhului Marian la încrederea lui Dumnezeu în el: vindecarea. Dacă boicotarea încrederii în medici este un act de neiertat în vremea pandemiei, de ce distrugerea încrederii în sfinți și ajutorul lor pare unora virtute? Aud întrebări absurde, după citări parafrazate în favoarea propriei gândiri (regula minimală a exegezei cere să nu cauți să îndeși Scriptura în părerea ta, ca să-ți dai singur dreptate, ci sa îți crești gândirea după propunerea ei de viață renumerați renumerați – de aceea nu există creștin nepracticant). Dacă vreți să știm unde este Hristos în icoana pelerinajului este simplu de aflat. El este acolo. Locuiește în Moaște. Face minuni din ele. Împreună cu oamenii ce și-au purtat pe Dumnezeu în însăți ființa lor. Făcându-se una cu El. Și este cu fiecare dintre pelerini. Care sunt chipul slavei lui Dumnezeu. Icoană Lui. Cu El în inima și pulsul nevoii lor.

România între pelerinaje. Vor mai trage în ținta-Biserică o zi, două. Apoi, va dispărea Biserica sub știrile și analizele care ne vor lega de alegeri (un neașteptat pelerinaj de Sfântul Nicolae, nu-i așa?), de politic, de Covid. Creștinii vor fi, însă, în pelerinaj. Spre Betleem, mai întâi. Mai apoi spre Ierusalim – unde Însuși Domnul mergea în pelerinaj. Și apoi mai departe, spre Sfinții din toamna ce vine. Nu vom fi toți. Mulți vor fi, însă, dintre cei care pleacă acum înveșmântați în moartea de Covid. Înveșmântați în neputința noastră de a le fi alături și de a-i ajuta. Aceștia ce pleacă acum sunt, în mod cert, prietenii prin care Dumnezeu își poate întoarce fața către noi. Pentru că misiunea lor de medici, de asistenți, de salvatori, de mame și tați, de colegi, de profesori ori preoți, de prieteni, nu încetează la limita cunoașterii noastre. România între pelerinaje este în stare de veghe. Avem nevoie, fundamental, unii de alții. Și de sfinți, pentru ca unitatea noastră să aibă sens ceresc. Pelerinajul spre Cer e în toi.

Sursa: tribuna.ro