În Rugăciunea lui lisus, prin chemarea Numelui Domnului, credinciosul rămâne în prezența vie a Dumnezeului-Persoană, a Cărui energie se împărtășește inimii omului, preschimbându-l cu totul: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”.

Când rugăciunea e făcută cu smerenie și se însoțește de lucrarea trezviei, ea adună mintea în inimă, rodind înlăuntrul ei simțirea minunată și mai presus de fire a prezenței iubitului său Dumnezeu.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Editura Basilica, București, p. 19)