„Rugăciunea sârguitoare Îl sensibilizează pe Dumnezeu”

Rugăciunea femeii canaanence se întemeiază pe milostivirea binecunoscută a Mântuitorului şi este însoţită de gesturi liturgice. Este o rugăciune pe cât de scurtă, pe atât de profundă. Profunzimea rugăciunii constă în dorinţa femeii ca Hristos să o facă părtaşă ajutorului Său cel atotputernic. Rugăciunea este o rezultantă a credinţei dar, în acelaşi timp, ea este cea care întreţine credinţa.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Episodul cu femeia canaaneancă, de etnie siro-feniciană, adeptă a unei religii păgâne, este relatat de Sfinţii Evanghelişti Matei (15, 21-28) şi Marcu (7, 24-30).

Canaanenii erau cei despre care se spune că locuiau „întru întuneric” şi „în latura umbrei morţii” (Isaia 9, 1), adică, spune Sfântul Evanghelist Luca, erau păgâni; se închinau la idoli (cf. Luca 7, 26).

Aşadar, după ce Iisus, în Ghenizaret, a vorbit despre cele care spurcă pe om (Matei 15, 1-20), a fost nevoit să părăsească hotarele Ţării Sfinte pentru că fariseii şi cărturarii s-au scandalizat de cele auzite. Astfel, El a preferat ţinuturile învecinate ale Tirului şi Sidonului (Matei 15, 21), două orăşele străvechi ale Feniciei.

Plecarea s-a produs în perioada unor evenimente care, de altfel, cereau singurătate; printre acestea, se numără: mărturisirea lui Petru, Schimbarea la Faţă ş.a. Mai mult, atitudinea fariseilor şi cărturarilor faţă de Iisus prevestea începutul Săptămânii Sfintelor Sale Pătimiri.

Tirul era un centru comercial, asediat de-a lungul timpului fie de Salmanasar (721 î.Hr.), fie de Nabucodonosor (588 î.Hr.), fie de Alexandru Macedon (332 î.Hr.). Abia pe la 126 î.Hr. a intrat sub stăpânire grecească. Sidonul – numele i se trage de la Sidon, nepotul lui Noe (Facerea 10, 15-19) – era de asemenea un centru comercial, fiind chiar mai vechi decât Tirul.

Deşi erau păgâni, vestea despre Hristos ajunsese şi la canaaneni. Se răspândise în toată Siria, spune Sfântul Evanghelist Matei (4, 24). Deci, ajunsese şi în ţinuturile Feniciei, de unde provenea şi femeia adusă în discuţia textului biblic.

Fenicia se afla pe atunci în provincia romană a Siriei. Tradiţia spune că femeia se numea Iusta, iar fiica ei se numea Veronica. Atunci când L-a văzut pe Domnul trecând cu Sfinţii Săi Apostoli pe cale, canaaneanca s-a manifestat întocmai orbului de la Ierihon. A început să strige în urma lor: „Miluieşte-mă, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un demon.” (Matei 15, 22)

Sfântul Evanghelist Marcu spune că episodul s-a petrecut pe când Mântuitorul era în casă, pentru că voia ca nimeni să nu ştie despre prezenţa Sa (7, 24). Cu toate că S-a ascuns, El nu putea să rămână tăinuit. Credinţa femeii L-a descoperit. Locul în care s-a petrecut minunea contează mai puţin; important este faptul că femeia nu a încetat să ceară, tot mai stăruitor, ajutorul Lui. Suferinţa fiicei sale devenise suferinţa ei. Era resimţită intens de ea, ca mamă. Sigur, se subînţelege că mila cerută de ea consta în vindecarea fiicei sale.

La strigătul femeii, Mântuitorul a fost aparent insensibil. Spune referatul: „nu i-a răspuns nici un cuvânt” (Matei 15, 23). Femeia s-a întâlnit cu un refuz categoric; dureros de categoric. Se pare că Iisus a dorit ca atitudinea Lui să fie mijlocul prin care să se descopere mulţimii prezente credinţa femeii. Ca şi în alte dăţi, şi acum Mântuitorul a vrut să sublinieze stăruinţa omului, care stă la începutul oricărei transformări spirituale.

Apostolii, sensibilizaţi de suferinţa prin care trecea femeia pentru fiica ei, dar şi agasaţi de insuportabilului ei strigăt, s-au apropiat de Iisus şi i-au zis: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră” (Matei 15, 23). Adică, mai pe înţelesul nostru, dă-i ce-Ţi cere şi să ne lase în pace.

Însă, cu toate insistenţele lor, şi de această dată Mântuitorul a vrut să lase impresia că toate chinurile pe care le îndura copila nu intrau în sfera activităţii Sale. De aceea, El a răspuns: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24). A vorbit pe limba iudeilor.

Cum adică, să fi fost trimis doar pentru păcătoşii din Israel? În acest caz, ce va fi căutat Iisus în afara hotarelor lui Israel?

Se pare că pedagogia înţelepciunii dumnezeieşti este dincolo de puterea de înţelegere a omului. Sigur, opera Sa mântuitoare a început în Israel, dar nu putea fi limitată doar la fiii lui Israel. El Însuşi a spus: „Am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16).

Nu venise încă timpul ca să se facă din cele două lumi una, cum spune Sfântul Apostol Pavel (cf. Efeseni 2, 14).

Aşadar, începutul Evangheliei către neamuri îl face Însuşi Hristos. Nu ştim în ce măsură femeia va fi auzit cuvintele Mântuitorului: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”, însă ştim că ea a continuat tenace să-i ceară ajutorul. Nu putea să scape ocazia. Psalmistul David zice: „Săracul acesta a strigat şi Domnul l-a auzit pe el şi din toate necazurile lui l-a izbăvit” (Psalmii 33, 6). Credea în milostivirea lui Dumnezeu, încredinţată fiind şi de întâmplări similare, şi, ajungându-L, I-a alergat în faţă, a căzut în genunchi şi s-a închinat Lui, zicând: „Doamne, ajută-mă!” (Matei 15, 25). Rugăciunea i-a fost însoţită de gesturi liturgice. O rugăciune pe cât de scurtă, pe atât de profundă.

Profunzimea rugăciunii constă în dorinţa femeii ca Hristos să o facă părtaşă ajutorului Său cel atotputernic. Rugăciunea este o rezultantă a credinţei dar, în acelaşi timp, ea este cea care întreţine credinţa.

El însă, şi de această dată, i-a răspuns dureros de jignitor: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor” (Matei 15, 26). Răspunsul lui Iisus viza nu atât pe femeie, cât pe toţi cei din neamul său. Iudeii se credeau fiii lui Avraam şi, implicit, fiii Împărăţiei. Or, toţi cei care nu erau evrei, şi mai ales urmaşii celor ce nu au crezut în Lege, erau socotiţi a fi asemenea câinilor. Erau consideraţi fără o conduită morală sănătoasă.

Femeia, a cărei credinţă a fost dublată de o imbatabilă insistenţă, a zis: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15, 27). Interesant este că femeia nu a contestat spusele Mântuitorului ci, dimpotrivă, le-a confirmat, spunând: „Da, Doamne” şi celelalte. Însă ea, făcând parte din categoria celor care iau Împărăţia cu sila (Matei 11, 12), a continuat să insiste.

Deşi recunoştea întâietatea iudeilor în catalogul lui Dumnezeu, femeia îndrăzneşte să-I amintească lui Hristos că şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa aşa-zişilor copii. Vorbea, de fapt, în numele neamului său, perceput ca abandonat de Dumnezeu.

Atunci Iisus, impresionat de stăruinţa femeii, i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!” (Matei 15, 28). Iisus a apreciat sinceritatea şi statornicia credinţei ei. Nu se putea ca insistenţele ei să rămână fără răspuns. Mântuitorul Însuşi a spus: „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22).

În acest caz, era rugăciunea unei mame sfâşiate sufleteşte de durerea fiicei ei. De aceea, neîntârziat i-a fost împlinită cererea pe care I-a adresat-o Mântuitorului: „Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela” (Matei 15, 28). Când s-a întors acasă, spune Sfântul Evanghelist Marcu, „a găsit pe copilă culcată în pat, iar demonul ieşise” (Marcu 7, 30).

Vindecarea s-a săvârşit de la distanţă. Demonul a ieşit chiar în momentul în care Mântuitorul i-a spus: „Fie ţie după cum voieşti” (Matei 15, 28). Însă, odată cu vindecarea fiicei sale, şi femeia a fost integrată în rândul copiilor adevăraţi ai lui Dumnezeu. De altfel, păgânii, prin minunile săvârşite de Iisus în ţinutul lor, au fost cei dintâi care au grăbit lucrarea mântuirii în rândul neamurilor, aceasta fiindu-le dăruită de Însuşi Hristos.

După aceasta, Hristos, ieşind din părţile Tirului, s-a dus prin Sidon, la Marea Galileii, trecând şi prin hotarele Decapolei, unde a vindecat un surdo-mut, încât toţi erau uimiţi peste măsură: „Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească” (Marcu 7, 31-37).

Fie ca şi noi, asemenea canaanencei, adumbriţi de lumina smereniei, să ne hrănim din fărâmiturile milostivirii lui Dumnezeu căzute din Pâinea Vieţii – Hristos!

În aşteptarea acestora, să priveghem şi să fim tari în credinţă (cf. I Corinteni 16, 13), întocmai femeii a cărei cerere de trei ori a fost respinsă, dar care tot de atâtea ori a stăruit.

Sursa: Arhiepiscopia Sucevei

De la același autor

Ultimele din categorie