Țelul de pe urmă este ca mintea noastră să fie în toată vremea împreunată inimii. Această împreunare a inimii cu mintea este însuși locul rugăciunii.

Practic, cel mai adesea, ședem și rostim rugăciunea fără glas, în locul inimii. La început este de folos a lega rugăciunea de răsuflare. Când tragi aerul spui: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”; apoi când îi dai drumul, zici: „Miluiește-mă!”. Ne ațintim toată luarea-aminte asupra numelui lui Hristos și a cuvântului: „Miluiește-mă”. Nu îngăduim să pătrundă niciun alt gând. La început, această lucrare ce pare atât de simplă este grea; în loc să fim în pace, luptăm. Dar totuși, puțin câte puțin, ne obișnuim a lua aminte la locul cel mai înalt al inimii. Treptat, ne obișnuim cu rugăciunea.

Când începem a rosti numele lui Hristos, mulțime de „gânduri” ne năpădesc. Cum ne oprim din rugăciune, năvala se face nevăzută. Ieșim cu mintea slobodă, pe când în timpul rugăciunii „gândurile” ne năpădeau: rugăciunea scoate la iveală patimile ce zac în noi. Aceste atacuri descoperă îndeobște cuprinsul ființei noastre. În clipa rugăciunii luptăm cu toate aceste chipuri, cu toate aceste patimi și preocupări, pentru a rosti numele lui Hristos cu o minte curată.

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 56)