V-ați dorit de copil să deveniți monah? Când s-a născut acest gând?

De mic copil am fost aproape de Mănăstirea Sihăstria și de Părintele Cleopa. Pe Părintele Paisie Olaru nu-l prea țin minte, că eram prea mic, dar pe Părintele Cleopa l-am cercetat până la plecarea lui din lumea aceasta și acum mi-a rămas ca un bătrân duhovnicesc foarte apropiat sufletului.

M-a consolat apropierea de Părintele Iustin Pârvu, un mare mărturisitor și un dar al lui Dumnezeu pentru țara noastră în momente foarte grele. Dacă a plecat și Părintele Iustin, m-am refugiat la Părintele Iulian, un mare duhovnic contemporan și dar al lui Dumnezeu pentru Sfântul Munte și pentru toți călugării care au nevoie de sprijinul unui părinte harismatic. Dar Dumnezeu a vrut să-l întâlnesc pe Părintele Nichifor și Îi mulțumesc pentru asta. Mă bucur de prezența și de asistența Sfinției sale și Părintele are lucrarea sa aici, în mijlocul cetății.

„...să îți rupi inima în sute de bucățele pentru fiii duhovnicești”

Slavă Domnului că mai sunt persoane care renunță la tihna lor, la dorința lor de liniștire monahală și își asumă responsabilitatea de a cârmui o mănăstire cu toate activitățile ei, dar mai ales responsabilitatea cârmuirii sufletelor pe calea mântuirii. Să fii și călugăr, dar să ai și fii duhovnicești, adică să îți rupi inima în sute de bucățele. Pentru fiecare trebuie să-ți dai câte-o bucățică. Am apreciat asta foarte mult la părintele și mi l-am ales acum nouă ani ca duhovnic. Prin Sfinția sa a lucrat Dumnezeu și am fost și în Sfântul Munte o perioadă de noviciat, iar acum mă aflu aici urmând pe mai departe să ascult ceea ce vrea Dumnezeu prin părintele duhovnic.

În relația cu părintele nostru duhovnicesc, care este cel mai important aspect?

Sinceritatea. Trebuie să ai sinceritate de la început până la nesfârșit pentru că el este cel rânduit de Dumnezeu să-ți vindece rănile sufletului. Dacă te duci la medic și nu ești sincer, s-ar putea să-ți faci mai mult rău. Oricum se sesizează omul care are ceva de ascuns. Și al doilea lucru ar fi încrederea deplină și aș mai adăuga multa rugăciune. Din partea ucenicului trebuie rugăciune ca Dumnezeu să lucreze permanent, ca tu să te vindeci prin jertfa părintelui duhovnic.

Până unde merge ascultarea?

Ascultarea merge până la păcat - așa spun Sfinții Părinți.

Asta ar însemna să ai o cunoaștere amănunțită despre ce înseamnă păcat. Mă gândesc la câtă subtilitate este în unele lucruri.

Omul sincer, care-L caută pe Dumnezeu măcar cu jumătate de inimă, acestui om Dumnezeu îi descoperă și îi dă în conștiință ceea ce trebuie să facă. Și el vine cu conștiința în fața duhovnicului și atunci se mai roagă odată și acolo, și înainte, și după, și în timpul întâlnirii, și atunci subtilitățile acestea scot ceea ce vrea Dumnezeu să arate. Se pot lungi și pe perioade mai mari de timp, dar principalul e să căutăm să facem voia lui Dumnezeu. Și vă spun: Dumnezeu nu are rezerve în a-și face cunoscută voia și chiar prezența de fiecare dată când cerem, doar că ne trebuie și nouă un pic de răbdare, pentru că judecățile Sale sunt altfel decât ale noastre.

Îi face omului bine să asculte și să împlinească voia lui Dumnezeu. Asta-i adevărata libertate. Mă întreba cineva: care crezi tu că-i adevărata libertate? Și-i zic: adevărata libertate e libertatea de patimi. Numai diavolul vrea să-i robească, să-i stăpânească pe oameni, pentru că-L urăște pe Hristos. Se folosește de noi ca să-L rănească pe Hristos. Noi suntem rănile iubirii lui Hristos și Dumnezeu, din dragoste ne-a creat și spre libertate ne-a lăsat să viețuim. De aceea ascultarea se face din libertate.

Ca să aibă rod.

Exact. Îți face ție bine să lași egoismul deoparte și să acționezi așa cum a acționat și acționează Hristos: prin iubire jertfelnică. „Dăruind vei dobândi”, cum spunea Nicolae Steinhardt și „să rodești întru răbdare”, cum spune frumos dumnezeiasca Evanghelie.