Cateheza 15

Învățătură dogmatică despre cinstirea și închinarea Sfintelor Icoane

Frați și părinți, ieri, fiindcă am prăznuit pomenirea Înainte Mergătorului, ne-am amintit numaidecât și de viețuirea noastră în mănăstire, cum eram când ne-am adunat noi laolaltă toți, În casa Domnului am umblat în același gând, și cum suntem acum, unii împrăștiați care încotro în diferite locuri și regiuni, dar fiindcă împrăștierea noastră este pentru cuvântul Domnului, suntem datori să ne bucurăm, potrivit cu porunca dată nouă: Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, și apoi că ne-am asemănat Stăpânului Care a zis: Dacă M-au prigonit pe Mine și pe voi vă vor prigoni. Dacă au păzit cuvântul Meu și pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis. Într-adevăr, așa cum iudeii nu L-au cunoscut pe Tatăl și nici pe Fiul nu L-au primit, tot așa și iconomahii, nu Îl cunosc pe Hristos și nici icoana Lui nu o acceptă. Și adevărul este vădit. Iar cei ce pricep, unul dintre mii. Dar vedeți cugetul lor cel rău, despărțit în două: unii spun că nu trebuie deloc să expunem icoana lui Hristos, iar alții spun că trebuie să o expunem, asemenea celor ce își expun trofeele de război sau de vânătoare, fiindcă spun: „Dar nu trebuie să i ne închinăm, fiindcă nu ne închinăm nici imaginii unui cal sau a unui bou, sau a unui câine, sau a unui leu, sau leopard, sau șarpe, sau a vreunei zburătoare sau pește”. La acestea, cine, având simțire, nu va suspina? Cine nu va vărsa lacrimi? Fiindcă icoana lui Hristos, căreia i se închină îngerii, de care tremură demonii, aceștia nu se rușinează să o așeze în rând cu fiarele și cu patrupedele, cu șerpii și zburătoarele și cu peștii și să o disprețuiască împreună cu acestea. O, înfricoșător cuget, și mai înfricoșătoare îndrăznire! Apoi ce fac? Imaginea unui om o numesc om, și cea a unui bou, bou, cea a unui măgar, măgar, cea a unei cămile, cămilă, a unei potârnichi, potârniche, și asemenea și imaginea altor specii fie de animal, fie de plante. Dar icoana lui Hristos și a Născătoarei de Dumnezeu sau a vreunuia dintre toți sfinții, nu suferă nicidecum să o numească nici după prototip, nici după copie, ci o numesc simplu icoană, fără să adauge a cui este icoana, ca și cum nu de la prototip ar pleca icoana. Astfel sunt plini de toată hula și nebunia.

Dar voi, fraților, gândiți-vă și cunoașteți, încă și din cele spuse de sfinții părinții noștri și de noi, smeriții, că dacă locurile în care Hristos S-a născut sunt și sunt numite sfinte și vrednice de închinare, iar dacă cineva ar lua de acolo țărână sau piatră, le înconjoară pe acestea cu mare cinste ca pe o comoară sfântă. Cu cât mai mult trebuie să cinstim și să ne închinăm icoanei lui Hristos întru care ca într-o oglindă El Însuși este arătat și închinat. Căci aceasta este firea icoanei, poartă în sine chipul celui reprezentat de ea. Aflu că la Roma sunt cinstite și cheile corifeului apostolilor, Petru. Deși Domnul nu i-a dat lui chei sensibile, ci cele prin cuvânt, să lege și să dezlege. Dar ei au făcut chei de argint și le pun înainte la închinare. Atât de mare este credința lor. Și acolo este piatra nezdruncinată a credinței, pusă ca temelie, după cuvântul Domnului. Iar dincoace, pe cât pare, se înmulțesc necredința și fărădelegea. De aceea eu, smeritul, îndurerat la inimă și temându-mă de osânda tăcerii, de nevoie spun ceea ce spun, scurte și puține. Căci dacă ereticii nu încetează fie în mod privat, fie public, scris și nescris, să miște limbă hulitoare împotriva lui Hristos, noi nici șezând acasă nu vom vorbi unii către alții cele ce se cuvin? Și cum vom suferi urgia Domnului? Cum, dar, îi vom imita pe părinții noștri, care în vremuri asemănătoare spuneau că a tăcea și a se abține înseamnă trădarea adevărului? Prin urmare, trebuie să vorbim și să auzim și să luăm aminte cu fapta și cu cuvântul. Căci și fericiții apostoli au cucerit lumea nu numai cu dumnezeiasca propovăduire, ci și printr-o viață fără reproș, luminându-i pe cei întunecați, sărându-i pe cei stricați, purtând numai o traistă și un toiag. Pe care imitându-i, fraților, să bineplăcem prin ambele[1], pe de o parte, îndestulându-ne cu cele ce avem[2], nefiind iubitori de argint, ci neagonisitori, pe de altă parte – nu pentru voi spun aceasta, ci pentru cei sunt departe –, nefăcând ieșiri fără de vreme, nesălășluindu-vă împreună cu femeile, de la care este moartea. Și dacă ne vom purta astfel, Dumnezeu va fi slăvit întru noi, mărturisirea ce ne stă înainte se va preamări, se vor rușina și potrivnicii cât de cât pentru întoarcere. Iar dacă nu vom petrece astfel, frică în loc de fericire vom moșteni, osândă veșnică vom suferi. Dar Însuși Dumnezeul păcii, Cel ce preface și schimbă toate spre mai bine, să împace Biserica Lui, iar pe voi să vă înțelepțească și pe toți să vă mântuiască în Împărăția Lui cea Cerească, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.  

(Sfântul Teodor Studitul, Catehezele mici. Cateheza 15 despre icoane, traducere de Laura Enache, Editura Doxologia, 2018, pp. 93-96)

[1] Adică și prin viață, și prin propovăduire.

[2] Evr. 13, 5.