Război. Se pare că acesta nu mai rămâne doar un cuvânt de care abuzăm în conversațiile noastre culturale. Devine o realitate în sine, dramatică și crudă. Războiul a început fizic, deoarece el demult se lucra în ființa noastră interioară. Însă nici acum, când oameni mor cu adevărat sau sunt traumatizați, nu ne punem problema contribuției lăuntrice și personale la gestionarea acestuia. Fiecare polemizează pe criterii politice sau militare, însă prea puțini se întreabă ce efect ar avea dacă fiecare dintre noi creștinii, lumina  lumii, am spăla cu lacrimi sincere vasul cel dinlăuntru. Vladimir Putin aduce pacea sau dezastrul, gândim. Ori implicarea NATO.

Însă oare câți cunoaștem până în adânc că Domnul, în deplina Sa Iubire, poate preschimba fața lumii și toate conflictele, după inima omului care Îi stă înainte? Câți dintre noi înțelegem că lumea exterioară este reflexia lumii noastre lăuntrice? Că războiul acesta fiecare dintre noi l-am început dinlăuntrul nostru și că tot fiecare dintre noi poate, prin adâncă pocăință, cu durere sinceră pentru aproapele, să îl și oprească. Nu are stăpânire Domnul Dumnezeu peste mai marii acestei lumi? Și oare nu cu noi este Dumnezeu? Iar Domnul la inima omului privește, nu la puternicii  acestei lumi, cărora într-o clipă le poate întoarce gândul sau zădărnici armele. Atât e nevoie: metanoia sinceră a inimii. Sau cel puțin nevoința de a o face. Însă puțini înțeleg aceasta. Iar cei ce înțeleg, cu durere și iubire poartă drama celor ce nu pot vedea.

Căci acesta este singurul lucru viabil ce se mai poate face pentru lumea actuală: să purtăm în tăcere, cu o martirică rugăciune, crucea omenirii căzute. Nu vorbele și poate nici faptele mărețe pot mișca omul. Ci prefacerea tainică pe care o săvârșește în chip ascuns rugăciunea ipostatică izvodită cu lacrimi. Aceasta este noul martiriu, neștiut, al creștinului afierosit Dragostei Dumnezeiești. Căci da, nu este adevărat că a trecut vremea martiriului. Nu. Schingiuirile și răstignirile ce se aduceau slujitorilor și ucenicilor Domnului Hristos se fac pururea încă și acum, fie în duh, fie aduse până și în trup de către stăpânul ighemonilor. Pătimirea duhovnicească, bolile și durerile trupului venite din invidia și săgeata lui veliar, nu sunt ele tot o tortură, care, în viața celui ce o primește din dragostea lui Hristos, prinde valoare mucenicească?

Dar mai presus de aceasta, nu este oare martiriu acea străpungere pe care o poartă inima îndurerată pentru moartea lumii întregi, acea rugăciune frântă, din care simți curgând sângele viu al tăierii împrejur, te simți murind cu mii de morți, ale fiecăruia dintre cei pe care îi iubești, în nădejdea învierii lui, a ei, a lor, sau poate uneori cu nici o nădejde, ci doar cu o durere sau o dragoste sfâșietoare, pironit cu ochii după un suflet, cu sudoarea frunții, cu șiroaiele de lacrimi, lipit de o icoană, dincolo de istorie... Sau tot ceea ce rabdă un creștin angajat lăuntric, în teatrul absurd al acestei lumi, târât în tăvălugul nebunesc al societății, nu este oare tot martiriu?

Eu cred cu toată tăria în rugăciunea martirică, în sângele vărsat duhovnicește, de bună voie și cu o iubire oarbă, în sensul ei vital și în izvodirea ei lăuntrică, a Duhului Sfânt, în viața lumii. Căci Cel dintâi Care suspină și Se zdrobește în noi este Însuși Duhul Sfânt. El este cel ce ne insuflă a pătimi această dulce suferință pentru Viața lumii. Este o mucenicie dorită. Râvnită și luată de bunăvoie pe umerii nevoitorului lăuntric. Un martiriu izvorât din dragostea lui Hristos și revărsat în întregul Adam. Un martiriu al duhului, al rugăciunii sfâșietoare pentru dragostea aproapelui pierdut. Duhul omului se unește cu Duhul Sfânt în Chemarea Acestuia pentru fiecare Adam, în tânguirea pe care o aprinde în inima celui ce se roagă, iar cel angajat în rugăciune rabdă și poartă robit de Iubire, ca un slujitor, tot ceea ce poartă Duhul Sfânt în mijlocul lumii, atât de batjocoritoare, dar pe care El Însuși o ține în viață. Acesta întru totul se predă pe sine și se zdrobește lăuntric pentru a răscumpăra viața lumii, se luptă cu pătimirea duhului morții adus de săvârșirea păcatului în miezul ființei umane, și se dedă durerii pentru păcatele săvârșite asupra Chipului din om.

În rugăciunea pentru Viața lumii, nevoitorul lăuntric varsă lacrimi de sânge, își dă zile din zilele lui, trup din trupul lui, preț de răscumpărare pentru sufletele celor rătăciți. El suferă suferința Duhului Sfânt și nu poate răbda aceasta. Sfredelirea sa nu are margini. Căci pe de o parte nu poate răbda sa vadă pre Domnul Său necinstit, pe de alta i se topește ca ceara sufletul  din iubire pentru cel răpit în necunoștința pierzării, în somnul nepăsării. Și de bună voie se dedă suferinței cu orice preț pentru a-l răscumpăra. Este o mucenicie tacită și nevăzută ochiului omenesc, pe care numai cei ce viețuiesc lăuntric, în tărâmul de dincolo, îl pot înțelege. Durerea sa este parte din cea a Mântuitorului în Ghetsimani. Ea este dorită și râvnită deoarece este o întrupare a Iubirii sfinte. Este o alchimie stranie prin care durerea se preface în deplină iubire, precum Sângele cel vărsat din coasta Mântuitorului, dragoste este.

Slujitorul Iubirii, ca un robit Ei, își pune la dispoziție viața sa cea dinlăuntru pentru iubirea și viața aproapelui său, trăind in sine iubirea Duhului lui Dumnezeu. Nu poate fi iubire adevărată pentru om dacă nu este iubirea lui Dumnezeu mai înainte întru noi. Duhul cel Preasfânt și Preacurat iubește întru noi și într-Însul și noi deplin iubim, unindu-ne cu El cu slavoslovie și umilenie.

Există și o mucenicie modernă, pe care creștinul poate că nu o dorește, dar o primește în viața sa, urmând ca apoi să o investească după cum dorește. O mucenicie aparte, tăios de discretă, suferă sufletul în piept când alergi la serviciu știind că acolo vei fi un paria; când ești însetat de rugăciune și dor, dar ești nevoit sa duci goana zilei, care ca un hămesit stă gata să te înghită. Când te privește sfidător ochiul de sticlă al celui pe care în sine ta îl iubești dincolo de el însuși, când oamenii din jurul tău strigă la propriu, când durerea trupului te macină adânc și strident, țesuturile abia o mai duc, tremurând a neputință,  puterile te lasă din zi în zi, iar lumea își vede în continuare de nepăsarea-i comodă, de nefericita-i satisfacție. Și te întrebi cu jale: oare ce caută lumea? Oare mai caută ceva? Toată nepăsarea lumii trece prin ființa celui ce se roagă cu suflet, ca un bici, ca o durere crudă și abisală. Toată goana după nimic îl izbește pe omul de rugăciune ca un carusel care se învârte nebun, fără oprire, căci el știe că rugăciunea este de fapt starea noastră ființială, cea dintru începutul Facerii, și cea care poate restaura lumea pe dedesubt.

Nu este oare un martiriu și o slujire pentru omul afierosit Duhului și rugăciunii, să își lase de bunăvoie patria cerească pentru a sluji omului? Oare nu este acesta un martiriu lăuntric pentru cel unit în iubire cu Domnul Hristos? Oare nu va primi Domnul jertfa noastră întru miros de bună mireasmă duhovnicească? Și nu va fi ea izvodire de har în inima celui ce o primește de bunăvoie? Ba da, cu certitudine ea este meșteșugul nostru de sfințire. Și prin noi, a lumii întregi.

Așadar, adevăratul creștin este un răstignit permanent în această lume, asemenea Domnului Hristos, purtând crucea până în adâncul viscerelor sale lăuntrice. De aceea el este cel care suferă acum cel mai adânc fratricidul izbucnit în trupul lui Adam. Fie ca tot mai mulți dintre noi, cei ce ne numim cu numele Mântuitorului Hristos, fii ai Tatălui și unși cu Mirungerea Duhului Sfânt în Taina Botezului, să înțelegem adevărata dorire a Părintelui nostru ceresc și să izbăvim lumea de întunericul morții aduse de război, prin implicarea noastră lăuntrică.