Priviți de câtă atenție  este nevoie în întoarcerea noastră, mai ales astăzi, când lumea este foarte slabă. Este de ajuns un mic pogorământ al nostru, în cadrele iconomiei, ca să se vatăme. Dincolo însă de aceasta, este nevoie de să fim mai atenți și dintr-un al doilea motiv, fiindcă după cădere, prin fire, ne aflăm într-o stare de schimbare. Se întâmplă, adică, același lucru cu obiectele din lumea acesta care se află sub înrâurirea legii gravitației și, dacă vrea cineva să se țină deasupra, trebuie să depună eforturi istovitoare. La fel și la noi, fiindcă mintea noastră este plecată spre cele rele din tinerețile noastre se află sub legea duhovnicească a îngreunării și, prin urmare, este nevoie să existe din partea noastră o continuă înflăcărare.  Dacă în orice clipă ne vom lenevi, atunci în mod firesc vom fi atrași  în jos. Mintea plecată spre cele rele din tinerețile noastre, cum ne-a descoperit Scriptura, este pentru noi un uneltitor neîncetat. Dacă din partea noastră nu există o continuă reînnoire a râvnei, în mod necesar vom fi atrași moralmente de legea stricăciunii duhovnicești. De aceea, zice Domnul nostru: Să fie mijloacele voastre încinse și făcliile aprinse[1]. Și în altă parte în Apocalipsă zice: te vreau pe tine fierbinte, și nu căldicel, fiindcă pe cel căldicel am să îl vărs din gura mea[2]. Făcliile aprinse arată râvna, iar mijloacele încinse arată acrivia făptuirii practice pe care ne-au predat-o Părinții noștri. În acest mod ne ținem în stare de trezvie mintea. Pentru că dacă nu ne înflăcărăm acestea neîncetat în mod firesc se produce stricăciunea. Acesta este și motivul pentru care Părinții, fiecare în modul lui propriu, neîncetat unelteau mijloace ca să nu le scape această pomenire a lui Dumnezeu din minte. Unul striga, altul vorbea, altul scria, altul lega deasupra lui obiecte și fiecare în orice chip străin pe care l-ar fi născocit, își ținea în stare de veghe neîncetată pomenirea lui Dumnezeu, astfel încât mintea lui să fie în continuă trezvie.

Prin fire, omul înclină spre lenevie. Chiar și în aceste lucruri materiale, dacă nu este adăugire, neapărat se va produce stricăciune. Am aprins focul ca să facem ceva. Dacă nu punem neîncetat lemne, focul se va stinge. Același lucru se întâmplă și în plan duhovnicesc. Fiindcă, după cădere, nu a avut loc numai stricăciunea firii. Sunt și alți factori care stau împotrivă. Vedeți, întâi și-întâi este însuși diavolul, izvorul răului, care a izbutit să ne smulgă din viață, să ne taie de Dumnezeu și de fericire și să ne predea morții. Dacă atunci a reușit cu viclenia lui și cu răutatea lui să ne facă pagubă în locuri în care nu avea nici un drept, cu cât mai mult acum, când suntem surghiuniți în curtea lui. El este dumnezeul veacului acestuia. După aceea sunt toate fazele omului celui vechi pe care îl purtăm și constituie tunicile de piele, care și acestea sunt, de fapt, părțile vitale ale legii gravitației care ne trag în jos. Dacă nu există din partea noastră o neîncetată înnoire, să nu credeți că vom ajunge la sfârșit bun.

Ce să mai spunem de stările schimbătoare, acest vecin prearău care nu se dezlipește de noi niciodată, precum umbra de trup. Voi toți aveți o experiență foarte dură de la acest război. În această clipă avem puțină râvnă înlăuntrul nostru, puțin foc, puțină sârguință. Și puțin după aceea, uscăciune, întunecare, indispoziție, îngreunare, acedie și toate acestea se întâmplă într-un interval de timp atât de scurt, fără să intervină nici o schimbare în intenție. Firește, dacă cineva, s-a abătut de la program și nu a păzit cele legiuite, în mod natural va pătimi schimbarea. Dar schimbarea, din păcate, se întâmplă și aceasta este ciudat. Acolo unde monahul nu s-a abătut deloc nici de la programul lui, nici de la hotărârea lui, nici nu a avut loc nicio călcare de poruncă, acea dispoziție pe care o avea cu o clipă mai înainte, acum s-a pierdut.

*** Fragment din volumul „Mesaje atonite”, de Gheron Iosif Vatopedinul, în curs de traducere la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.