Fiecare poate fi astfel un misionar al mântuirii în Hristos. Fiecare îl poate face pe Hristos lucrător prin sine şi simţit de ceilalţi. Nu se cade nimănui să rămână spectator pasiv la lucrarea preoţilor Bisericii. Toţi sunt ostaşi angajaţi în luptă pentru Hristos; fiecare are o armă duhovnicească cu care poate purta aceasta luptă.

E mai grav a duce cineva pe altul la pierzare prin pildă, prin îndemnul său, decât pe sine însuşi. În mod sigur acela îl va trage şi pe el în prăpastie, pe când altfel poate să fie tras la bine de cei ce sunt la bine.

Mântuirea mea depinde mai mult de lucrarea mea pentru mântuirea altora, decât de lucrarea egoistă pentru mântuirea mea. Semnul aflării tale pe drumul mântuirii e depăşirea egoismului nu numai în a lucra pentru celălalt ca existenţă trecătoare, relativă, ajutându-l în cele pământeşti, ci ca existenţă sortită veşniciei. Aceasta e suprema preţuire a lui.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, p. 35)