Text și context

Plasată în vecinătatea unui episod pe care unii teologi îl definesc drept „misiune de probă”, pilda samarineanului milostiv vine să vorbească despre câteva valori perene. Poate tocmai de aceea e unul dintre pasajele scripturistice care se cer citite nu doar în contextul vremii, ci și cu ochii celui care dorește să decripteze actualitatea mesajului creștin. 

În timp ce vorbea mulțimilor, Hristos e întrerupt de către un învățător de lege. Fariseul, căci asta vrea să spună naratorul atunci când îl definește astfel, are și el o întrebare. Cu substrat, firește. De aceea, Sfântul Luca folosește formula „ispitindu-l”, spre a descrie acțiunea sa. Întrebarea sa pare una de bun simț în aparență: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”. E totuși nefiresc ca un om care-i învață pe alții cele despre eternitate să vină cu astfel de copilării în fața lui Rabbi. 

Recursul la Lege

Răspunsul e pe măsură. Fiul lui Dumnezeu îl trimite la Lege. Îl invită să-și facă temele. Omul arată că nu e străin de conținutul acesteia. Ba mai mult, a înțeles, cel puțin la nivel teoretic, conținutul ei. „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, va spune el. Iisus confirmă adevărul afirmațiilor sale. Totuși, răspunsul nu-l mulțumește. Va cere lămuriri suplimentare. De exemplu, ar vrea să știe cine este aproapele său.

Parabola

O astfel de întrebare constituie prilejul unui expozeu mai amplu. Domnul îi prezintă o istorisire. Una menită a-l lămuri. Nu așa cum ar fi așteptat el. Dimpotrivă. Ca o invitație la interiorizarea Legii. Nu la aplicarea ei într-un mod care o golește de sens. Și de suflet. Cadrul natural îl reprezintă drumul dinspre Ierusalim înspre Ierihon. Punctul de plecare e cetatea așezată pe stâncă, destinația, cea mai joasă așezare umană locuită. Aflată sub nivelul mării ca altitudine. Acest lucru i-a făcut pe unii Sfinți Părinți să citească pasajul în cheie antropologică și să vadă în situație o aluzie la căderea omului. Aidoma oricărui traseu, nici acesta nu e lipsit de primejdii. Ghinionist, cel în cauză, cade între tâlhari. E jefuit și lăsat, abia viu, la marginea drumului. La cheremul fiarelor sălbatice, ori a intemperiilor. În așteptarea milostivirii unui potențial trecător. Se ivesc și aceștia. Primii doi reprezintă Legea Veche. Preotul și levitul. Ambii sunt împiedicați de anumite prescripții să se apropie de dânsul. A te atinge de un cadavru era un adevărat act de sacrilegiu. Cel puțin, așa se interpretaseră lucrurile. Ca atare, își văd de drum. Probabil își motivează decizia, afirmând că sunt grăbiți. 

Omul are șansa unui alt drumeț. Provenind dintr-o spiță care se diferenția, din punct de vedere religios și cultural de cea a primilor doi. Ba mai mult, era privită ca inferioară celei din care proveneau aceștia. Un samarinean. Omul îl vede, i se face milă și se apropie. Îi leagă rănile, îl urcă pe animalul care-i slujea drept mijloc de transport și-l duce la han. Atunci când trebuie să plece, îi lasă gazdei în avans o sumă bunicică, spre a avea grijă de el. Și-i promite că va deconta și eventualele cheltuieli care ar depăși-o. Nu e curios nici de originea socială a celui în cauză, nici de celelalte aspecte care ar putea să-l definească. Nu-l întreabă cum îl cheamă, ori de unde vine. 

Aproapele

La finalul narațiunii, Hristos se oprește. Întreabă pe cel care-L interpelase cine este aproapele, conform celor spuse. Cu dezgust, omul nu reușește să rostească cuvântul „samarinean”. Din motive culturale și religioase deopotrivă. Cei de pe acele meleaguri erau văzuți drept trădători. Lăsaseră să li se dilueze credința. Nu se defineau prin intermediul purității în păstrarea ei. Și totuși, în sufletul lor se mai păstraseră, precum se vede, trăiri nobile. Îndemnul lui Hristos nu-i pică bine fariseului. „Mergi şi fă şi tu asemenea” sună mai degrabă ca o laudă adusă samarinenilor, decât drept un îndemn la sfințenie. Și totuși, nu are motive să-L contrazică. Ca atare, peste dialogul lor vine să se aștearnă liniștea. 

În loc de concluzii

În ipostaza celui căzut între tâlhari ne găsim și noi câteodată. Abandonați de toată lumea, prădați de patimi și păcate care ne fac să luptăm pentru încă o picătură de viață, așteptăm un binevoitor să ne aducă înspre hanul Bisericii și să ne lege rănile. Nu trebuie să omitem, însă, faptul că Dumnezeu ne cheamă, nu de puține ori, să ne identificăm și cu samarineanul milos. O facem de fiecare dată când pe rănile sufletului unui semen chinuit turnăm untdelemnul iertării. Ori balsamul alinării. Ori lacrima acompaniată de o îmbrățișare menită a-i spune că nu e singur, nici părăsit. O putem face și practic atunci când ni se cere. Și dacă în cazul celui din Evanghelie nu sunt importante nici antecedentele, nici originea socială, poate că nu ar trebui să fie nici în cazul nostru. Să nu întrebăm, aidoma fariseului, cine este aproapele nostru. Să-l căutăm în fiecare om aflat în suferință pe care-l întâlnim în scurtul nostru drum de pe acest pământ. Îndrăzniți!