Schimonahia Isidora Pustnica, de la Schitul Sihla din Neamţ  († 1937)

Această râvnitoare călugăriţă era de loc din judeţul Neamţ, iar cu metania din Mănăstirea Văratec.

În anul 1900, se retrage la linişte în Munţii Sihlei, la locul numit „Râpa lui Coroi”, vestit pentru viaţa pustnicească. Acolo, sub un zid înalt de piatră, şi-a făcut o mică chilie şi un paraclis de lemn. Iar alături, a legat de stânci o toacă şi un clopot. Şi era foarte iubitoare de osteneală maica Isidora. Toată ziua citea la Psaltire, iar la miezul nopţii toca, trăgea clopotul şi cânta Utrenia.

Timp de 37 de ani, cu regularitate, a sunat clopotul maica Isidora în Munţii Sihlei, sculând la rugăciune călugării şi pustnicii din partea locului. Iar părinţii, cum auzeau clopotul, îşi ziceau unii altora:

– Vino, frate, la Utrenie. Este miezul nopţii. Se aude clopotul maicii Isidora!

Spun părinţii bătrâni că schimonahia Isidora a pătimit în pustie multe ispite de la viclenii diavoli. Că nu puteau răbda postul, rugăciunea şi osteneala ei pentru Hristos. La început o înfricoşau cu năluciri de noapte, cu strigăte şi glasuri. Apoi îi băteau în uşă în vremea rugăciunii. Iar mai târziu, văzând tăria ei, se apropiau de chilie şi strigau cu mare mânie:

– Isidora nebună, de ce ai venit aici unde este locul nostru? Du-te din locul acesta, dacă vrei să scapi de noi!

Însă maica Isidora îi alunga cu numele lui Hristos şi nu se temea de glasurile lor, căci era plină de multă îndrăzneală şi bărbăţie duhovnicească. Iar pentru curăţia vieţii ei, dobândise de la Dumnezeu darul cuvântului şi al mângâierii. Mulţi pustnici, călugări, maici şi mireni urcau muntele şi cereau de la maica Isidora sfat şi cuvânt de folos, că toţi o aveau ca pe o adevărată maică duhovnicească.

Odată, un frate din Mănăstirea Sihăstria a trecut cu oile pe lângă chilia ei şi, văzând-o în prag, i-a zis: 

– Binecuvintează, maică Isidoră!

Iar bătrâna, sărutându-l pe frunte, i-a răspuns: 

– Dumnezeu să te întărească să slujeşti Domnului până la mormânt!

Apoi, chemându-l în chilie, i-a dat să mănânce pâine cu fructe de pădure şi, adăugându-i şi alte învăţături, l-a liberat cu pace.

Aşa a trăit schimonahia Isidora aproape 40 de ani în nevoinţă pustnicească. Apoi, simţindu-şi aproape sfârşitul, în anul 1937 s-a retras la Mănăstirea Văratec şi acolo şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 532 - 533)