Schitul Iviru – Pelerinajul părintelui Cleopa la Athos
În cursul săptămânii, sihaștrii iviriţi se roagă la chilii, iar spre duminici şi sărbători fac împreună priveghere de toată noaptea şi primesc Preacuratele Taine.
Plecăm cu gândul la icoana Maicii Domnului „Portăriţa” şi la marele duhovnic Maxim Iviritul. La doi kilometri de lavră, pe o vale singuratică, se află Schitul Iviru, cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul", fondat în anul 1730. După tradiţie, schitul este mai vechi decât Mănăstirea Iviru de care depinde.
În această mică sihăstrie cu viaţă de sine se nevoiesc cinci călugări iubitori de Hristos. Ei se întreţin din lucrul mâinilor şi din ajutoarele ce le primesc de la Iviru. Ocupaţia lor este neîncetata rugăciune şi cugetarea la cele dumnezeieşti. Până acum câteva decenii se nevoiau şi câţiva sihaștri români. Nemaiavând ucenici, chiliile lor au rămas fără viaţă.
În cursul săptămânii, sihaștrii iviriţi se roagă la chilii, iar spre duminici şi sărbători fac împreună priveghere de toată noaptea şi primesc Preacuratele Taine.
În jurul Mănăstirii Iviru se află încă vreo 25 de chilii cu sihaștri. La una din aceste chilii s-au nevoit cândva Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopolis, mari dascăli ai rugăciunii inimii şi scriitori de opere filocalice.
Urcăm pe poteci ocolite, străbătute doar de sihaștri, şi ne apropiem de Kareia.
(Protosinghelul Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Locurile Sfinte, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1992, p. 425)