În inima Sucevei, clopotul și toaca Mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou se fac auzite. Pășind dincolo de poarta larg deschisă, inima fiecăruia se odihnește și se bucură de liniște. Dacă intrăm în vechea Catedrală moldavă, ne întâlnim cu... Sfântul, cum îi spun credincioșii. Oameni de diferite vârste, ranguri sociale, cu diferite neputințe, suferințe și patimi, vin cu nădejde să ceară alinare de la cel care a dobândit mare îndrăzneală la Domnul, prin cununa muceniciei. Mulți dintre ei se întorc la casele lor alinați și recunoscători, căci nu de puține ori Sfântul își arată mila.

Tânărul Ioan, născut la sfârșitul secolului al XIII-lea, aprins fiind de  râvna cea bună, se arătă doritor de învățătura cea hrănitoare pe care o primește din familie și de la preoții bisericilor din Trapezuntul natal. La vremea pătimirii sale se ocupa cu negustoria împreună cu tatăl său, străbătând cetățile de pe malul Mării Negre și cunoscând, astfel, bogățiile sufletești ale strămoșilor noști din Muntenia și Moldova, al cărei ocrotitor va deveni mai târziu. Tânjind mai mult spre agoniseala cea veșnică, înainte de a obține câștig material, veniturile sale erau sortite facerii de bine și milosteniei. Mai mult chiar, în timpul călătoriilor sale, propovăduiește dumnezeiescul Cuvânt și duce pe ape spre țărmul Mării Negre mărfuri bizantine, mărfuri alese: icoane, cădelnițe, smirnă, dorind să îi facă și pe alții părtași bucuriei veșnice. În drum spre Cetatea Albă, stăpânul corabiei s-a pornit cu păgânească ură împotriva lui Ioan. „Apuseanul se înfuria, cum se înfurie câteodată marea, însă răsăriteanul sta liniștit ca sfinții de pe icoane, încât se minunau toți de limpezimea cugetării lui” (Pr. Anton I. Popescu). Ioan cunoștea tainele rugăciunii inimii și teologia cea dreaptă, despre purcederea Duhului Sfânt, teme mult discutate în vremea aceea. Sosind la Cetatea Albă, cadiul l-a pârât pe Ioan mai-marelui cetății, un tătar de credință persană, cum că ar vrea să se lepede de Hristos și să se închine soarelui și idolilor păgânești. Au urmat chinuri grele, bătăi neînchipuite, pe care iubitorul de Dumnezeu le-a răbdat cu vitejie și statornicie în credință. După acestea, legat fiind de coada unui cal și târât prin cetate, și-a vărsat sângele pe ulițele cetății, primind batjocură și scuipări. Astfel, la numai treizeci de ani, tânărului Ioan, după ce i se taie capul pe care Însuși Hristos a așezat mărita cunună a muceniciei, se petrece din viața aceasta.

După mai bine de șapte decenii de ședere a moaștelor sale în Cetatea Albă, evlaviosul domn Alexandru cel Bun îl aduce pe sfânt spre cinstire în binecuvântata țară a Moldovei, în anul 1415. În urmă cu cinci secole, când biserica Mirăuți a devenit neîncăpătoare pentru mulțimea de credincioși ce veneau la moaștele Sfântului Ioan, numit cel Nou, fiul măritului Voievod Ștefan cel Mare, Bogdan, ridică o biserică cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, în care este adusă și racla Sfântului. Aici, Biserica îl prăznuiește cu alese cântări de Sânziene, pe 24 iunie, în fiecare an. În 1950, Sfântul Sinod a stabilit ca zi de cinstire și 2 iunie, ziua salvării minunate a Sucevei de pârjolul cazacilor zaporojeni, în 1622.

Strecurându-mă în mulțimea de oameni care se așează la rând, mai ales de ziua lui, pentru a-și spune durerea, mă cuprinde de fiecare dată o emoție neînțeleasă. Rugăciunile sfioase ale celor ce-l strigă din inimă pe Sfânt se simt aievea, în văzduh. Sunt oameni care povestesc despre el ca despre un prieten apropiat, care e viu în viața lor, alții străbat sute de kilometri, pentru a-și pleca genunchii lângă raclă și fac aceasta de zeci de ani. Fără îndoială că Sfântul Ioan este unul dintre cele mai mari daruri, împreună cu Maica noastră Parascheva de la Iași, pe care Hristos le-a dat acestui pământ binecuvântat al Moldovei. Acești doi sfinți sunt cei doi kilometri zero spirituali ai Moldovei. Slavă lui Dumnezeu pentru aceste daruri și gând de mulțumire Prea Sfintei Treimi acum, la 600 de ani de la aducerea Sfântului Ioan din Cetatea Albă în Cetatea Sucevei.

(Maria-Laura Ilie, ASCOR Iași)