Viețuirea din această perioadă a anului se înconjoară în chip evident de atmosfera Sărbătorilor. Mireasma apropierii Celui Născut Prunc tânăr – Celui mai presus de ființă și dinainte de veci –, smerenia Preacuratei Fecioare și Maica lui Emanuel îmbălsămează văzduhul – exterior, dar mai ales lăuntric – de tămâia harului Nașterii din nou.

Ca niște trepte în călătoria spre această înnoire a ființei noastre, ne stau de strajă Sfinții prăznuiți în parcursul liturgic de până la Peștera din care ne izvorăște Geneza cea adevărată.

Iar între acești reprezentanți ai Cerurilor se disting în chip minunat Sfinții Spiridon și Nicolae. Deși pentru lumea contemporană ei nu mai par actuali (excepție făcând încântarea copiilor de a-l primi pe darnicul Sfânt Nicolae), acești doi Arhierei mărturisesc prin însăși ființarea lor viețuirea Duhului Sfânt întru oameni, care nu este doar actuală, ci și veșnică. Acoperiți, ca în icoanele vechi, de fumul vremurilor, în acest veac utilitar și grăbit, minunații sfinți viază totuși cât se poate de profund și adevărat. Și tocmai Taina acestui fel de a viețui este resortul care mișcă pe dinlăuntru omenirea.

S-a „întâmplat” odată să primesc o întrebare neașteptată din partea Sfântului Mina: „dar pe mine de ce nu mă iubești la fel de mult? Si eu sunt tot Sfânt.” Și aceasta e tot ce contează.

Înțelesurile lăuntrice pe care le-am trăit atunci sunt cele ce caracterizează întrucâtva sfințenia, invitându-ne să îi fim părtași. Ce îl face pe un om născut sub veacul acesta trecător și deșert să ajungă Sfânt? Viețuirea și suspinarea Duhului Sfânt înlăuntrul său, însușit prin alegerile și faptele pe care acesta, omul vecuitor, le-a săvârșit.

Asemenea și Sfinții prăznuiți în aceste zile mărturisesc prin faptele și minunile săvârșite faptul că Dumnezeu locuiește viu și lucrător înlăuntrul lor.

Noi le privim peste veacuri, însă adesea într-o perspectivă cumva exterioară. Luăm minunea ca o lucrare în sine și ca o superputere de care să ne mirăm. Însă cum oare a grăit Sfântul Spiridon cu fiica sa, deja adormită? Cum oare a transformat cărămida în cele din care era alcătuită, arătând Chipul Sfintei Treimi? Cum a înviat pe fiul acelei mame iubitoare? Prin ce a reușit Sfântul Nicolae să îi salveze oamenii nevinovați, dar întemnițați? Sau să readucă la viață pe cel care căzuse mort pe puntea corabiei?

Îndrăznesc să cred că prin acel fel anume de părtășie cu Duhul Sfânt, care ne transfigurează lăuntric și implicit trupește, făcându-ne, după cum dorea Domnul dintru început, dumnezei. Dumnezei sunteți, iar voi ca unii dintre pământeni muriți. Iată doririle Făcătorului nostru pentru noi și iată amărăciunea pe care I-o lăsăm atunci când zădărnicim aceste sfinte nădejdi în preferințele noastre pentru cele trecătoare. Iată, de asemenea, cum Sfântul Nicolae, cum Sfântul Spiridon și toți plăcuții lui Dumnezeu, I-au adus mângâiere conlucrând cu Duhul Lui în însăși viața lor concretă.

Majoritatea preferăm să rămânem comozi, firești. Sfântul Spiridon a primit în inima sa sfredelirea lucrării lui Dumnezeu care l-a și prefăcut, ca o tainică metanoia a suferinței, în purtător de har. Și prin aceasta – făcător de minuni. Căci nu ușor trebuie să îi fi fost a primi moartea soției, a fiicei. Desigur, am putea spune că multor oameni le mor soții și fii. Și nu toți aceștia ajung sfinți. Însă taina constă în felul cum primim, cum acceptăm până în adâncul ființei noastre suferințele pe care Domnul ni le dăruiește ca un plug al Iubirii Sale. Sfântul Spiridon nu doar că le-a acceptat, ci le-a și primit pe deplin în inima sa, ca desăvârșită încredințare și iubire a lui Dumnezeu înlăuntrul său. Dovadă ne este faptul că i-ar fi stat la îndemână să își învieze fiica, dar nu a făcut-o. A preferat să păstreze legământul dureros de dulce al voirii Domnului Său. A încredințat voia sa Voii lui Dumnezeu. A lăsat dorul său aprig de tată pentru dorul de Dumnezeu. Astfel, toate acestea vădesc mai mult decât o minune. Vădesc un chip lăuntric. Al unui om îmbătat de iubirea Dumnezeului său și de smerirea gândului personal în fața Celui pe Care îl caută. Un zălog greu al logodnei cu Domnul inimilor și al trupurilor.

Și dacă aducem vorba despre smerenie, iată alt chip total paradoxal pentru noi, cei cuprinși în veacul ambițiilor, al standardelor, al luptei acerbe pentru ceea ce vrem. Iată-l pe Sfântul Spiridon cel cu mitra de paie, un Arhiereu care paște capre și care primește palme că se prezintă la Sinod. Acesta este același cu cel care preface cărămida în pământ, apă și foc, dând celor prezenți și celor de peste veac duhul înțelegerii dogmatice a Preasfintei Treimi.

Așadar, dacă privim dincolo de fapte, vom întrezări iarăși chip și alegeri lăuntrice. Cui îi este ușor să apară ca un paria în fața societății decente și impozante? Cu atât mai mult cu cât are un rol important în ea? Ușor este și să primești o palmă și să fii alungat ca un nespălat și suspect? Sau poate considerat prost și bun de amăgit de un simplu negustor de capre care poate nici nu știe să scrie? Iată că Sfântul Spiridon are demnitatea și bărbăția interioară de a-și asuma acest act concret de smerenie. De a primi împlântat în pieptul său zi de zi pumnalul înjosirilor, de a suferi umilire, întorcând dăruire și dragoste.

Oare nu sunt acestea însușiri din care să poată ulterior izvodi ceea ce noi numim, cazon, minuni? Uneori nu minunea este importantă, ci acel tip de conștiință care o izvodește ca pe ceva firesc și normal, acel mod de a fi, pe care îl dobândim ca pe o natură proprie omului așa cum îl gândise Dumnezeu dintru început. Minunea este rodul unei transformări interioare, este consecința firească a unui nou mod de a gândi, de a vedea oamenii, viața, conjuncturile, de a le restaura conform cu adevărul din care au căzut, conform cu Mila lui Dumnezeu, actualizată în Sfânt. Minunile pe care Sfântul Spiridon le lucrează sunt, înainte de fapte, un mod al său de a fi, pe care l-a dobândit însă prin disciplina interioară, formată treptat din suferințele și orice alt context în care el a conlucrat smerit și sincer cu Duhul Lui Dumnezeu. Iată că fără a mai acționa cu nimic acum ca trup, prin însăși moaștele Sale, Sfântul Spiridon lucrează minuni si grăiește. De ce? Pentru că de ajuns este însăși transfigurarea lăuntrică, nu este nevoie de gesturi, dacă până în adâncul ființei devenim și gândim una cu Adevărul Hristos și astfel se restaurează și cele cu care ne apropiem. Liniștește-te tu și mii se vor liniști in jurul tău!

Tocmai aceasta îi face pe sfinți atât de plăcuți și grăitori sufletelor noastre – harul și simplitatea care răzbate din smerenia și felul cum se apropie de noi, cum ne cunosc mai bine decât ne cunoaștem noi înșine. Oricât am discuta sau ne-am uimi de minunile lui, cel mai plăcut sufletului nostru este harul personalizat pe care îl simțim când, fie de praznicul său, fie cu o anume ocazie, Sfântul Spiridon – și nu doar el –, ni-l descoperă prin simpla sa apropiere și la care ne face părtași pe cât ne este posibil înțelegerii noastre duhovnicești. Și înțelegem atunci, poate preț de câteva clipe, ce înseamnă Sfânt, și ce suntem chemați să fim, din cețurile noastre zilnice.

El este un cunoscător al meu, al tău, al lui, deoarece a trăit natura umană în firescul ei, primind lucrarea Duhului Sfânt în fiecare fărâmă de simțire și trup al alcătuirii sale. Iată cum și faptul că are Sfinte moaște, atât de izvorâtoare de har, mireasmă și tămăduire, ne stă drept mărturie că până și trupul său s-a umplut de Duhul Sfânt. Așa cum dorește Dumnezeu pentru facerea mâinilor Sale, Sfântul Spiridon a plinit: s-a făcut pe sine până în trup templu al Duhului Sfânt. Prin toate câte a primit înlăuntrul său, poate cu nespusă durere, făptura i s-a transfigurat asemenea Chipului lui Dumnezeu, s-a făcut una cu El devenind atât un Văzător al celor pe care Însuși Domnul le vede, cât și o Theofanie, cel care ni-l arată pe Domnul Dumnezeu.

Fie ca acum, când împarte mireasmă duhovnicească în întreaga lume, de praznicul său, să ne aflăm și noi sub acoperământul cel părintesc al Arhieriei Sale. Astfel, cunoscându-l prin har, să îl urmăm cu duhul pentru a mângâia în chip personal dorirea cea dintâi a Tatălui nostru Ceresc.

Îți mai recomandăm și: Cum a slujit Sfântul Spiridon singur, fără popor, cu sfinții îngeri