Maică Olimpiada, când v-ați hotărât să urmați calea monahismului?

Gândul de mănăstire l-am avut din copilărie. I-am spus mamei mele când aveam 12 ani că vreau să mă fac maică. Ea nu-și mai aduce aminte. Părinții mei voiau nepoți, realizări. Așa-s majoritatatea părinților. În facultate, acest gând s-a concretizat mai mult. Mi-am dorit mănăstire. Dar n-aveam curaj, n-aveam pornire. Mă gândeam cum să fac, ce să fac. Nu știam ce înseamnă. Și Dumnezeu m-a ajutat, pentru că simțeam că nu mai pot trăi fără El. Și acum, la fel este.

Aveam din facultate o prietenă care a venit aici, la Durău, îndrumată de duhovnicul nostru. Era cu un an mai mare. Am venit doar s-o vizitez, nu mă gândeam că voi rămâne. Am vizitat-o în primăvară, când eram în ultimul an de facultate, și așa am simțit – că aici e locul meu. Am fost și la Părintele Iustin Pârvu și l-am întrebat de mănăstire, dacă e să merg sau nu. Mi-a spus: „Mergi mai întâi acasă și convinge-ți părinții”. Am fost acasă, dar nu am putut să-i conving. M-am dus înapoi la Părintele. Dar Sfinția sa mi-a luat-o înainte, fără să-i spun nimic: „Ei nu se pot convinge, măi”. Parcă știa. Oamenilor cuvioși, oamenilor sfinți, când se roagă, li se descoperă în momentul acela ceea ce ai nevoie. Eu cred că părintele este sfânt. Dumnezeu știe.

Ați trecut prin momente foarte grele, în care v-a părut rău că ați ales acest drum?

Nu. Momente grele sunt, foarte multe. Dar nu poți să spui niciodată că-ți pare rău. Parcă te-ai născut pentru asta. Parcă altceva nu ți se potrivește. Eram în ultimul an de facultate și l-am întrebat pe părintele duhovnic: „Părinte, aș vrea să-mi spuneți o mănăstire unde să merg”. Când mi-a spus că „tu nu ești de mănăstire”, gata, a căzut cerul pe mine! Am zis că nu se poate așa ceva, patru ani de zile am stat cu gândul că o să merg la mănăstire... M-a încercat Dumnezeu. Mi-a spus-o așa, la întâmplare. Probabil că nu aveam suficient curaj, eram debusolată. Așa sunt tinerii. Știam ce vreau, dar mi-era frică. Era o altfel de viață, pe care n-o cunoșteam.

La Sihăstria Putnei am întrebat un părinte unde să merg la mănăstire. Și mi-a zis: „Uite, te duci la mai multe mănăstiri și acolo unde vei simți că ești acasă, acolo să rămâi”. Am mai fost la Tismana. Nu m-am simțit ca acasă, dar nici nu m-a primit la mănăstirea aceea. Maica stareță de acolo mi-a zis: „Nu pot să te primesc aici, că așa simt eu”. Sunt niște lucruri tainice, pe care nu poți să le înțelegi. Cum sunt și oamenii. Aici, din prima, m-am simțit ca acasă.

Și acele momente grele despre care spuneați se referă la lupta cu sine sau la relațiile cu celelalte maici?

Totdeauna lupta cu sine e și în relațiile cu celelalte maici, cu ceilalți din jur. Ispita apare, oameni suntem, și suntem trupești. Depinde fiecare cum privește lucrurile. Mai scapă cineva o vorbă, „te înțeapă”, sub forma politeții, dacă are ceva cu tine. Aici suntem ca acasă, ca între surori. Suntem ca o familie, iar în familie îți permiți anumite lucruri. Orice faci aici e pentru Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu trece peste voia ta. Dacă vrei să te lași în voia Lui, atunci, da, orice ți se întâmplă, indiferent că sunt necazuri sau bucurii, te mulțumești zicând: așa a îngăduit Dumnezeu, așa a vrut El.

Ce așteaptă Dumnezeu de la noi?

Cred că cel mai mult așteaptă să avem răbdare.

Răbdare și cu tine însăți?

Da, mai ales atunci când trebuie să depășesc anumite probleme, dacă conștientizez că eu suntem cauza lor. Însă să am răbdare și cu ceilalți, care cred eu că îmi fac probleme. Deși poate nu-i adevărat și într-adevăr eu sunt aceea care-s de vină. E complicat așa, în gânduri, și acest lucru pentru că suntem și femei și despicăm firul foarte mult... Dacă am lua-o mai simplu, ce ușor ar fi!

Se zice că smerenia este un dar de la Dumnezeu, și dacă este un dar, înseamnă că poți să-l ceri. Noi ne purtăm ca și cum am fi smeriți, dar nu suntem cu adevărat. Numai în fața Lui Hristos, în acele momente în care conștientizăm prezența Sa, atunci putem deveni smeriți, căci ne vedem pe noi înșine, așa cum suntem.