Isaac revine în repetate rânduri asupra temei smereniei, subliniindu-i importanța cu referire la diferite aspecte ale viețíi duhovnicești, dar o tratare aprofundată care încearcă să pună în lumină elementele constitutive ale smereniei creștine oferă îndeosebi în cuvântul 82 al Părții întâi. Pentru Isaac aceasta nu este propriu-zis o virtute, ci un mod - singurul mod -  pe care omul îl are la dispoziție pentru a fi pe deplin el însuși și credincios vocației sale umane, dar și creștine. Dacă smerenia, alături de compasiune, revine atât de des în cuvintele sale, este pentru că ea nu e atât virtutea supremă de care depinde totul, ci cale creștină în adevărul său, pentru că e și adevărul lui Dumnezeu, Care e smerit, așa cum e și iubitor și compătimitor. Smerit e, așadar, cel care caută deplinătatea acestei asemănări cu Dumnezeu în propria sa realitate. Smerenia nu e o privațiune, o renunțare la potențialități și vigoare. Isaac spune în mod explicit că adevărații smeriți nu sunt cei care arată ''stinși și trândavi'' în viața lor sau cei care sunt așa de la natură, și dă exemplul eunucilor care, fiind astfel nu prin alegerea lor, nu pot fi considerați înfrânați. În aceste cazuri, spune Isaac, ''natura, iar nu vigoarea voinței'' îi face înfrânați sau smeriți. Smerenia e însă o cale a adevărului, a coborârii în adevărul nostru de făptură creată; o coborâre din falsa stimă de sine spre adevărul nostru; din mândrie spre adevărata noastră umanitate. Iar pe acest drum al ''umanizării'' smerenia se revelează și drept un loc teologic în care se face experiența Celui Întrupat, pentru că împreună cu El omul coboară în trup și se îmbracă în trup.

În marele său cuvânt pe tema smereniei Isaac îndeamnă la ea spunând că a vorbi despre smerenie înseamnă ''a vorbi despre Dumnezeu''. Ea este ''haina dumnezeirii'' pentru că în ea S-a îmbrăcat Cuvântul făcându-Se om. Smerenia e, întâi de toate, o realitate dumnezeiască, pentru că prin Întrupare ea a intrat într-un anume fel în Dumnezeu; și e o realitate umană în măsura în care, pentru Isaac, făcându-se om, Cuvântul a îmbrăcat tocmai smerenia, care apare deci sinonimă cu ''umanitatea''. Și atunci  oricine se îmbracă  în smerenie ''se aseamănă prin smerenie cu Cel ce a coborât din Înălțimea Sa ascunzându-Și strălucirea măreției''. Cine se smerește, acceptându-și în adânc umanitatea proprie, se îmbracă, odată cu ea, și în Cel ce Și-a făcut-o a Sa, adică în Hristos. Oricine îmbracă ''haina în care S-a arătat Creatorul nostru, prin acest trup plin de sfințenie îmbracă pe Hristos Însuși''. Pecete a creaturalității, trupul și carnea sunt amândouă pentru Isaac loc de schimb între om și Dumnezeu și proprietățile lor. Dar calea care deschide accesul spre acest loc de comuniune e coborârea în smerenie-umanitate. Aderând la propriul său adevăr uman, cel smerit devine aici și dumnezeu, pentru că își însușește purtările lui Dumnezeu și îi ia chipul. În smerenie, care e adevărul trupului omenesc, Dumnezeu îl întâlnește pe om și omul îl întâlnește pe Dumnezeu. Importanța acestei reflecții stă și în densitatea hristologică pe care o conferă smereniei, care, prin urmare, e creștină în măsura în care se conformează vieții lui Hristos.

(Isaac Sirianul, Asceză singuratică și milă fără sfârșit, Editura Deisis, Sibiu, 2012, p. 306)