Mă împrietenesc foarte repede cu omul, prin felul de a vorbi! Vorbeam cu un colonel odată. Eram la dentist. Şi ăsta venea la el, şi mă avea la evlavie. Colonelul îmi zice: „Părinte, cum procedaţi cu întrebările mai delicate? Zic: „Ştiţi cum? îmi schimb tonul: «Nu cumva, îi spun în şoaptă, ai făcut cutare şi cutare păcat?»” Pentru că psihologic, şoapta asta îi deschide inima. Adică: „Numai noi ştim”. „Da, părinte!” După ce, bineînţeles, îl dăscălesc: „Ferească Dumnezeu să nu-mi spui toate păcatele! Aici, printr-o vorbă, scapi de iad. Nu spun eu lucrul ăsta, ci o spune Scriptura: «Ce dezlegaţi voi, dezleg şi Eu»”. Ne-a dat această putere Dumnezeu. Va să zică, îţi dai seama? Pentru că ori le spui aici, să te iert, ori le spui la Judecata de Apoi. Dar nespuse nu rămân, omule, să ştii! Acolo pentru judecată, şi aici pentru iertare!”.

Îl pregăteşti. „Şi ce-ai făcut? Nu te uita la mine că-s om; dar port acest epitrahil plin de har!” Ferească Dumnezeu, că despre epitrahil se vorbeşte în Pravila Veche că „dacă-l ia cineva pe gât – care nu se cuvine – trebuie să-i tai capul să-l iei înapoi!”. Şi tot acolo spune că „dacă divulgi păcatele de la spovedanie, de vei muri, să te scoată pe sub pragul uşii din casă!”. Să ferească Dumnezeu, să ne osândim sufletele, când de fapt e o mare bucurie. Bine că s-a spovedit! Bine că l-ai scos din adânc, din ape! Şi nu-l mai certa că „de ce este ud?”.

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a II-a, vol. II, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 111-112)