Mă uit în jur. Peste tot văd război între oameni. Aproape că nu mai este colţişor de societate neatins. Ici, colo, câte o oază de armonie şi bună înţelegere. În rest, toată lumea se luptă cu toată lumea, indiferent de domeniu: politic, economic, academic, ştiinţific, societate civilă, oameni simpli, ba chiar şi printre slujitorii Domnului sunt rivalităţi şi tensiuni (secte, schisme, biserici paralele...). Parcă am trăi în junglă, într-o infernală luptă pentru supravieţuire sau supremaţie. Miza?

Mulţi ar spune: bani, putere, faimă, imagine etc. N-ar greşi prea mult. Dar cred că e ceva mult mai adânc în noi, ceva ce generează toate aceste motive. Ce-o fi? Să cercetăm mai adânc.

Duminica aceasta, numită a Izgonirii lui Adam din Rai, precede Începutul Postului Mare. Evanghelia relatează câteva cuvinte ale lui Hristos: despre iertare, despre cum să postim, despre strângerea de comori, dar şi despre relaţia dintre inimă (principiile de viaţă) şi ceea ce preţuieşte omul. „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. Aici vom găsi răspunsul căutat. Omul trăieşte doar pentru ceea ce preţuieşte, adesea în mod individual, autonom, fără legătură cu semenii săi. Adică opusul comuniunii. Iar consecinţa este dramatică: societatea se atomizează şi devine teatru de război.

Izgonirea lui Adam din Rai pare pentru mulţi o simplă şi neînsemnată poveste. Numai că ea se repetă zilnic, cu fiecare dintre noi. Ceea ce l-a izgonit pe Adam din Rai este exact ceea ce ne ţine şi pe noi în stare de război. Căci pe Adam nu l-a scos afară Dumnezeu, din voia Sa proprie, cum literal citim în Facere. Dacă era aşa, de ce l-ar mai fi aşezat iniţial în grădina Raiului?

Dimpotrivă. Dacă citim cu atenţie pasajul, în lumina celor spuse de Hristos, vom înţelege că Dumnezeu ia doar act de cele din inima lui Adam, precum şi de ruperea unilaterală a comuniunii cu El (seamănă cu orice alte despărţiri unilaterale): Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată, Adam a devenit ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum, ca nu cumva să-şi întindă el mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci...“, Domnul Dumnezeu l-a scos din raiul Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat. Altfel spus, înainte ca Dumnezeu să-l scoată pe om din Rai (grădina Edenului), protejându-l spre a nu rămâne veşnic în greşeală, omul s-a scos singur din Rai (comuniunea cu Dumnezeu), dorind să fie autonom şi identic cu Dumnezeu. Să-şi susţină viaţa prin propriile puteri. Ceea ce, practic, l-a omorât. De altfel, sunt şi astăzi încercări ale cercetătorilor de a crea şi susţine viaţa, probabil pentru a demonstra ipoteza conform căreia viaţa a apărut în mod autonom, din sine şi de la sine. O altă direcţie este găsirea soluţiei pentru nemurirea trupului, probabil pentru a învinge finalitatea morţii. Cred că ambele situaţii sunt fără rezolvare… aşa că să revenim.

Expresia „a cunoaşte binele şi răul” este şi astăzi piatră de poticnire pentru o înţelegere corectă a ei. Mulţi cred că este bine să cunoşti binele şi răul, să fii ca Dumnezeu. Greşit! De două ori!

1. Deşi este recomandat să deosebeşti binele de rău, nu trebuie să ne lăsăm ispitiţi de schimbarea sistemului de referinţă, funcţie de care stabileşti ce e bine şi ce e rău. Or, mulţi din cei amintiţi mai sus vor un bine şi un rău subiectiv, individualist, care are toate şansele de a intra în conflict cu binele şi răul celuilalt. Aşa începe orice conflict ce devine război: ce ţie ţi se pare bun, celuilalt i se pare rău. În plus, una este a deosebi şi alta a cunoaşte. În sens biblic, „cunoaşterea” nu este o banală luare la cunoştinţă, o simplă informare, nici măcar deosebire, ci este o experienţă, o practicare, o comuniune intimă şi profundă cu ceva anume (de pildă, cunoaşterea dintre soţ şi soţie sau cunoaşterea lui Dumnezeu). Din această perspectivă, cunoaşterea răului este o inutilitate, deoarece nimeni nu şi-l doreşte şi toţi fugim de el. Nu auzim şi azi pe cineva spunând „cunosc ce este fenomenul X”? Cu toţii ştim că acela nu se referă la un demers teoretic-informativ (ştiu că există fenomenul X), ci la trăirea fenomenului X „pe propria piele”, cum se spune popular.

2. A fi „ca Dumnezeu” este o expresie la fel de înşelătoare, care duce la individualism şi ruperea comuniunii cu Dumnezeu. Să citim cu atenţie momentul ispitirii Evei de către şarpe, când îi zice: „Nu, nu veţi muri; (dacă ar fi mâncat exact din pomul cunoştinţei binelui şi răului) dar Dumnezeu ştie că-n ziua-n care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul“. Şi femeia a văzut că pomul e bun de mâncat şi că plăcut le este ochilor la vedere şi că e de dorit spre câştigarea priceperii. Şi a luat din roada lui şi a mâncat; şi i-a dat şi bărbatului său, care era cu ea, şi el a mâncat. Generoasă ofertă. Nobil ideal. Doar că... era imposibil. Tot scenariul propus era doar un tertip menit a-l determina pe om să rupă comuniunea cu Dumnezeu, izvorul tuturor celor bune, şi să trăiască autonom. Dublă manipulare. Mai întâi, Dumnezeu nu cunoaşte răul, nedorindu-l şi nefiind sursa lui. Apoi, ispita de a trăi autonom, doar după bunul plac, descrisă foarte plastic prin vedere, plăcere şi dorinţă de pricepere (ce mult se potrivesc cu afirmaţia Sfântului Ioan Evanghelistul: „pofta ochilor, pofta trupului şi trufia vieţii”). Dar acest mod de a trăi va duce la epuizarea omului, la alterarea puterilor trupeşti şi sufleteşti şi, în final, la moarte. Este finalitatea asupra căreia Adam fusese prevenit: „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”. Dar nu fructul l-a ucis, ci mândria şi neascultarea.

Deşi par întâmplări de demult, acestea se repetă şi astăzi, cu fiecare dintre noi. Toţi vrem binele (deşi facem rele), toţi căutăm plăcerea (dar fiind efemeră, găsim durerea), toţi dorim să ne pricepem la toate (dar mai important este să ştim că nu ştim nimic). Cu toţii visăm ca viaţa să se desfăşoare numai după inima noastră, fără a ţine cont de altceva sau altcineva. De aceea, intrăm în conflict unii cu alţi şi ne războim pe toate planurile, visând la mizele amintite. Iar finalul, din păcate, se repetă şi el: moartea noastră. Nu doar cea fizică, ci cea sufletească. Moartea esenţială. După ea nu mai este decât întuneric, haos, anarhie, lipsă de valori şi de orientare.

Iată cum moartea inimii noastre duce la moartea societăţii din jur. Ce paradoxuri! Vrem să desăvârşim societatea dar, practic, o urâţim. Plătim şi alegem oameni pentru a ne sluji (minister vine din latinescul ministerium = slujire publică), dar unii uită de noi sau pretind ca noi să le slujim lor. Vorbim despre democraţie, dar ne place să fim stăpâni. Clamăm pacea şi armonia, dar ne luptăm pentru putere şi avere.Căutăm binele, dar găsim răul. Proverbială tâlcuirea Bisericii despre această greşeală a omului în Rai, transmisă până în zilele noastre: În Rai fiind, a dorit să fie stăpânul Raiului. Lângă Dumnezeu fiind, a dorit să-I ia locul. În bine fiind, a dorit să cunoască binele şi răul. Și l-a cunoscut. A cunoscut binele în care a fost şi răul în care a ajuns.

Cum ne revenim? Cum oprim războiul dintre noi? Cum înfrumuseţăm societatea? Cum transformăm lumea într-un loc mai bun? Parcurgând drumul invers.

Dacă în Rai am călcat porunca de a nu mânca, mândrindu-ne, acum trebuie să reparăm greşeala prin nemâncare, smerindu-ne. Adică să postim. Dar nu doar de la cele alimentare. Nuuu, aceea este, cum am mai scris, doar o primă treaptă a unui antrenament pentru Rai. Esenţa este trecerea de la războiul din afară, la războiul interior. Cel cu noi înşine, cu greşelile noastre şi cu înşelările noastre. În loc să-l biruim pe cel de lângă noi, mai bine să biruim răul din noi, pe care ne încăpăţânăm cu absurditate să-l cunoaştem, practicându-l. Dacă vrem neapărat război, să ne luptăm cu păcatul, cu haosul, cu coruperea morală, cu amatorismul, cu delăsarea, cu lipsa de orizont şi sunt convins că lista ar fi foarte lungă.

Odată biruite acestea, vom înţelege mai bine ce înseamnă „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, după cum au spus, sintetic, înţelepţii antichităţii. De aceea, unii dintre ei se şi pictează, uneori, pe exteriorul bisericilor.

Să postim deci, spre a redobândi Raiul. Să Înviem din moartea sufletului, căci la capătul Postului ne aşteaptă Învierea. Să părăsim răul şi starea de război şi să căutăm mai mult binele, iubirea şi armonia dintre noi. Altfel, de nu le vom simţi încă de pe acum, nu le vom putea recunoaşte dincolo.