Tragedia de la clubul „Colectiv” din Bucureşti a adus în spaţiul public o premieră pentru România postdecembristă, Biserica fiind numărată, într-un fel sau altul, printre autorii morali ai acestui cumplit eveniment, alături de corupţia din societatea românească. Mai mult, analizând articolele şi comentariile din presă, dar şi de pe reţelele de socializare, cele mai multe reacţii negative sunt tocmai la adresa Bisericii. Iar cel mai virulent dintre atacurile lansate până acum este cel sintetizat de un slogan mai vechi, aparţinând unui ONG anticreştin, şi anume: „Vrem spitale, nu catedrale!”. Un slogan care nu are nici un fel de acoperire. Nimeni nu poate explica raţional, cu date concrete şi argumente, cum este afectată construcţia de spitale de ridicarea de lăcaşuri de cult (cea mai mare parte dintre ele beneficiind de sprijinul financiar al comunităţilor parohiale, iar nu de la bugetul de stat). Dar nu asta este important, nu mi-am propus să demontez acest slogan (au făcut-o alţii deja, mai ales pe site-ul avereabisericii.ro). Eu îmi propun să convertesc acest slogan, să-l încreştinez, aşa cum Biserica a încreştinat, de-a lungul istoriei, numele unor sărbători păgâne, precum Rusaliile sau Sânzienele.

Voi începe prin a spune că Biserica, prin lăcaşurile sale de cult, este Spital. Afirmaţia nu-mi aparţine, ci este a Sfântului Ioan Gură de Aur. În Biserică, omul vine spre a fi tămăduit, spre a vindeca firea umană de rana produsă când s-a rupt de Dumnezeu şi a pierdut raiul, prin căderea protopărinţilor Adam şi Eva. O dată restabilită, prin Biserică, deplina comuniune cu Dumnezeu, omul este ontologic restaurat şi, implicit, este vindecat şi sufletul, dar şi trupul său (care, în cazul sfinţilor, poate primi şi darul de a rămâne nestricăcios, după moartea biologică). Dar, chiar dacă ar fi să aducă „doar” vindecare/ alinare sufletească şi tot ar fi suficient pentru a numi bisericile ca fiind adevărate spitale. Sănătatea trupească fără sănătate sufletească nu are nici un rost. Ce bucurie poate avea un om cu un organism perfect din toate punctele de vedere, dar care este chinuit sufleteşte şi nu (mai) vede nici un rost în a-şi trăi viaţa? Adesea, trupul se îmbolnăveşte tocmai de pe urma bolilor spirituale (prin aşa numita somatizare). Dimpotrivă, un om sănătos sufleteşte va fi mult mai motivat să lupte şi pentru sănătatea trupului său – a se vedea acele cazuri consemnate de ştiinţa medicală, în care pacientul se vindecă, uneori miraculos, ca urmare a rugăciunilor şi a credinţei în Dumnezeu.

Aşa încât, eu cred că atunci când auzim: „Vrem spitale, nu catedrale!”, noi, creştinii, ar trebui să înţelegem că nu se (mai) doresc edificii în care să se „presteze servicii religioase”, ci locuri în care, cu adevărat, omul să poată afla vindecare pentru sufletul său, cu ajutorul duhovnicului, adică al „medicului” din Spitalul numit Biserică. Dacă nu este aşa în toate bisericile, atunci, da, avem o problemă. Dacă oamenii pot discuta doar din an în Paşti cu preotul, câteva minuţele, sub presiunea mulţimii care aşteaptă la spovedit, atunci supărarea celor din stradă este îndreptăţită. Nici eu nu-mi doresc clădiri/ ziduri, fie ele şi în formă de biserică, dacă ele nu sunt autentice aşezăminte de tămăduire a omului.

Ca să ies din sfera teoriei, sunt obligat să dau câteva exemple concrete din ceea ce cunosc mai bine, din ce se întâmplă în biserica la care sunt paroh, Talpalari. Săptămâna aceasta care s-a încheiat, spre exemplu, a fost iniţiat un club al soţiilor, care îşi propun să înveţe cum să gestioneze problemele pe care le întâmpină în relaţia cu soţii lor (în pregătire, avem şi un club al soţilor, dar şi unul dedicat celor ce urmează a se căsători). Aceste cluburi se adaugă la deja săptămânalul club al mămicilor, ce funcţionează de vreo trei ani de zile. Tot în biserică (încă nu avem o casă socială) s-a întrunit, zilele trecute, şi grupul săptămânal de terapie pentru persoane codependente, sub oblăduirea maicilor care activează în cadrul Centrului de Formare şi Consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil". Evident, abordările la aceste întâlniri sunt dintr-o perspectivă creştină, metodele de lucru fiind „îmbisericite”. La toate acestea se adaugă, tot în săptămâna trecută, cel puţin 120 de persoane spovedite de doi preoţi, conform unor programări întinse pe patru zile. Ca să nu mai pomenesc şi de cele patru Sfinte Liturghii la care, cu rânduiala cuvenită, credincioşii au primit sfânta împărtăşanie – „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”. Iar în ziua de duminică, după Sfânta Liturghie, a fost o agapă la care s-a putut gusta câte ceva şi am putut vorbi între noi, împărtăşind gânduri, trăiri, evenimente din viaţa noastră, edificându-ne asupra unor probleme duhovniceşti sau de altă natură... Cu alte cuvinte, această agapă duminicală e un loc în care nimeni nu (mai) e singur.

Toate aceste activităţi nu sunt prezentate nici în presă, nici în alte spaţii publice, deşi ele se desfăşoară, cu unele modificări, în fiecare săptămână a anului liturgic. La urma urmei, sunt chestiuni care ţin de intimitatea acestei familii, care este comunitatea parohială. Eu însumi am cerut, în mai multe rânduri, ucenicilor să nu trâmbiţeze despre aceste lucruri. Dacă am considerat că este momentul de a vorbi acum, ca excepţie, a fost pentru a demonta, fie şi simbolic, fie şi pentru o clipă, afirmaţiile celor care, din afară privind (sau doar cu ochii la presă), afirmă, nonşalant, că „Biserica nu face nimic pentru oameni”. I-aş pune, pe toţi aceşti critici de serviciu, în legătură cu oameni care au ajuns la noi, la biserică, în pragul sinuciderii şi au (re)găsit bucuria de a trăi, cu soţi care erau în prag de divorţ şi care nu numai că nu s-au mai despărţit, ci au mai făcut unul sau doi copii, între timp, cu studenţi orfani, care au găsit aici şi o familie, dar şi sprijinul financiar necesar spre a continua studiile. Şi exemplele pot continua pe pagini întregi... Pot, oricând, pune la dispoziţie o listă de cel puţin 200 de persoane care să dea mărturie despre cât de mult i-a ajutat Dumnezeu prin Biserică. Şi asta este doar una dintre miile de parohii din această ţară. Ca să nu mai vorbim despre capelele din spitale sau din alte instituţii. Chiar în ziua în care scriu aceste rânduri, am fost la un spital de copii, pentru a fi părtaş la botezul unui prunc bolnav, pe nume Gabriel. Acolo este un preot care nu doar în timpul programului de opt ore, ci oricând e nevoie, la orice oră din zi şi din noapte, este alături de cei aflaţi în suferinţă. E unul dintre eroii anonimi ai acestei ţări. Dacă presa nu-i ştie, nu înseamnă că aceşti oameni nu există.

„Vrem spitale, nu catedrale”? Sunt de acord. Acolo unde bisericile sunt doar ziduri şi slujbe ţinute formal, ele trebuie să devină spitale duhovniceşti. Deşi eu nu ştiu să existe undeva o asemenea decădere. Categoric însă, nu putem să ne preocupăm doar de spitale pentru trup, iar pe cele pentru suflet să le închidem. Chiar şi tragedia de la clubul „Colectiv” scoate în evidenţă această nevoie de biserici. Dacă nu ar fi existat aceste spitale de suflet, unde s-ar fi făcut slujba de înmormântare a victimelor, pe caldarâm? Şi unde ar mai fi putut primi alinare familiile acestor tineri care au suferit de o moarte atât de cumplită? Biserica este locul unde, mai mult decât oriunde pe pământ, primeşti pe Duhul Sfânt, „Mângâietorul”. Da, fiecare poate (şi are nevoie) să-L întâlnească pe Dumnezeu în inima sa, acasă sau în orice loc s-ar afla, dar comuniunea cu El şi cu ceilalţi oameni nu e deplină decât în Biserică. La câte răni are acum societatea românească, asta ne-ar mai trebui: să închidem bisericile-spital! Sau să încetăm a le mai construi acolo unde nevoile spirituale ale oamenilor o cer.