După un drum de aproape o oră ne-am întors la Careia. Ni s-a oferit prilejul să admirăm din nou compoziţia minunată a frescelor din sfânta biserică Protaton şi să ne închinăm în această veche bazilică. Nu voi uita formele şi mişcările hotărâte ale Sfinţilor. Chiar dacă şi-a croit un drum diferit în raport cu tradiţia duhovnicească bizantină mai îndepărtată, care se distinge prin duhul ei ascetic, totuşi Panselinos a izbutit să dea trupurilor lui carnale şi plastice, o expresie dinamică atât naturală cât şi duhovnicească. A fost într-adevăr un mare pictor sfânt, chiar şi numai pentru faptul originalităţii lui în spiritualitatea ortodoxă...

Am ieşit din Biserică ca să facem drumul spre Sfânta Mănăstire Iviron. Am luat cu noi un Monah bătrân şi venerabil ca să ne arate drumul. În mijlocul pieţii erau doi monahi îmbrăcaţi mai decent care discutau. Trecând aproape de ei am auzit un cuvânt trufaş. Prietenul meu s-a întors către mine uluit.

– Să nu vă faceţi vreo impresie. Sunt oameni, fii ai lui Adam cel vechi. Omul, în general, este o făptură nefericită, chiar dacă trăieşte o viaţă absolut duhovnicească. Neputând să neutralizeze prin smerenie veninul din Eden care curge în vinele noastre, el urmăreşte să se afirme, să se facă auzit, să se manifeste, suferind ca un copil, chiar şi acolo unde e numai ridicol. E îndeajuns să se manifeste superioritatea lui, fie şi numai cu un praz, puţin mai gros decât acela care îl mănâncă fratele meu în Hristos comesean... Nu fiţi uimiţi, fraţii mei. Sunt lucruri omeneşti, mult prea omeneşti... Şi a surâs mâhnit.

– Omeneşti, părinte, a observat prietenul meu, dar nu creştineşti. Creştinismul fără smerenie este o antinomie.

– Creştinul fără smerenie, zici, frate, a observat monahul, nu are nici un înţeles? Dar eu vă spun ceva mai mult: creştinismul, în întregime, e un mister. Crezi că eşti virtuos? Eşti de fapt un vicios. Plângi ca păcătos? Eşti aproape de Dumnezeu. Aduni lucruri bune? Risipeşti. Risipeşti pentru bine? Te îmbogăţeşti. Crezi că eşti un nimic? Eşti mare. Crezi că eşti cineva? Eşti un nimeni. Taci? Eşti serios. Vorbeşti mult? Eşti un chimval. Crezi că eşti întuneric? Atunci te găseşti într-o lumină strălucitoare. Fiindcă toate cele bune sunt din mila lui Dumnezeu şi niciodată binele nu este de la noi. În sfera moralei, nu eşti ceea ce crezi tu că eşti. Pentru că „faptul de a părea numai că eşti nu te lasă să devii ceea ce pari a fi”.

– Ceea ce spuneţi, părinte, a observat prietenul meu, sunt canoane ale vieţii Monahale, sunt roade ale vieţuirii în duh...

– Slavă lui Dumnezeu, a răspuns bătrânul Monah şi zâmbind uşor ne-a salutat, dorindu-ne luminare de sus. Şi a dispărut din faţa noastră...

Am coborât la Mănăstire şi am urmărit vecernia în sfânta biserică a „Portaitisei”. Am ieşit parcă rebotezaţi de rugăciunea intensă şi de plâns.

– Ce Icoană vie, a zis prietenul meu. Parcă anume ca să îndemne spre ceea ce are nevoie fiecare închinător.

– Într-adevăr, am răspuns. Este „Înfricoşătoarea Ocrotitoare”. E cu neputinţă ca privirea ei dumnezeiască să nu provoace o teamă sfântă...

În curtea mare a Mănăstirii s-a apropiat de noi un Monah bătrân. Era plin de bucurie şi dulceaţă.

– Păreţi nişte tineri respectuoşi şi evlavioşi, a zis. Nu ştiu dacă greşesc, cred că aţi venit să vă faceţi monahi.

– Da, Bătrâne sfinte, am răspuns.

– Ah, ce frumoasă şi sfântă este viaţa Monahală! Trebuie să fiţi recunoscători lui Dumnezeu, pentru dorinţa voastră monahală. Să nu socotiţi că vă găsiţi aici din întâmplare. Nimic nu se întâmplă fără Dumnezeu. Prea Sfânta care are Sfântul Munte sub ocrotirea ei, Ea v-a adus. Şi bine aţi făcut că veniţi să-i mulţumiţi... V-am văzut în Biserica Ei cu câtă evlavie şi străpungere v-aţi rugat...

Monahul a tăcut. Şi-a plecat capul în jos. Purta încă pe cap camilafca Monahilor. Câtva timp ne-a privit stăruitor. Ochii îi erau înlăcrimaţi.

– Nu ştiţi ce dar este existenţa voastră, a zis. Ca să înţelegeţi aceasta, apropiaţi-vă de catârul acela de acolo. Şi a arătat un animal. Staţi să-l observaţi preţ de o oră. Apoi să reflectaţi, ce aţi oferit lui Dumnezeu mai mult decât vieţuitorul acesta, încât acela să fie creat catâr iar voi să fiţi plăsmuiţi oameni, „părtaşi dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4)? Acela, muritor, trecător, chinuit, iar voi pentru împărăţie şi fericire nesfârşită? Rămâneţi aproape de acest necuvântător al vostru ca să reflectaţi la diferenţa dintre voi şi el şi să plângeţi pentru purtarea de grijă specială a lui Dumnezeu. Dacă nu plângeţi, să nu fugiţi de aici... Monahul şi-a întrerupt cuvântul. Avea o mare străpungere a inimii (katanyxis)...

...Ca să înţelegeţi cât datoraţi Făcătorului vostru, închipuiţi-vă – dacă puteţi – abisul timpului trecut înainte de a vă fi născut. Unde aţi fost în acel interval de timp? Apoi, vedeți ce sunteţi astăzi. Nu, o fiinţă uluită de infinitatea împăratului vieţii, „apărând în timp şi desfăcându-se în timp”, ci o fiinţă raţională, nemuritoare, putând să spună Creatorului Universului: „Eu şi tu”. Slavă, Slavă, Slavă! Şi bătrânul a izbucnit într-un plâns tăcut.

De admiraţie şi străpungere am plâns împreună cu el. Soarele nu apusese încă şi, de aceea, ne-am plecat feţele ca să nu fim văzuţi de Monahii care treceau şi de închinători.

...Şi Bătrânul a continuat: înţelegeţi, fraţii mei, din ce adânc al inexistenţei aţi venit şi spre ce abis al veşniciei în Dumnezeu mergeţi... Şi după zeci de milioane de ani-lumină să păstraţi conştiinţa că aţi existat pe pământ purtând trup, conştienţi de faptul unde, când şi cum aţi vieţuit!... Puteţi să vă închipuiţi? Ce credeţi? Trăind intens aceste gânduri absolute şi supracosmice, cum e cu putinţă să nu plângeţi din recunoştinţă înflăcărată faţă de Făcătorul vostru şi să nu vă jertfiţi pentru iubirea Lui?

– O, sfinte Bătrân, a zis suspinând prietenul meu. Cât de dumnezeieşti şi de infinită importanţă sunt temele pe care ni le-aţi pus înainte! Cum ard de dor inimile noastre, ca să slujim lui Dumnezeu, ca să vieţuim în Dumnezeu, „până la sfârşitul veacurilor” într-o fericire negrăită în lumină...

– Mă bucur din adâncul inimii, a zis Bătrânul, că inimile voastre au primit, ca un pământ bun, sămânţa dumnezeiască. Cred în Domnul că veţi deveni monahi încercaţi, spre slava Lui. Vă recomand părinteşte să luptaţi din toate puterile voastre să ajungeţi vase ale harului. Să nu uitaţi să vă rugaţi totdeauna cu străpungere şi cu smerenie. Domnul vrea să batem, să cerem pe Duhul Sfânt, cum a zis către Apostolii Lui (Mt. 7, 7-8).

– Vă mulţumim, sfinte părinte, am zis, pentru îndemnurile voastre părinteşti. Îmi amintesc că fericitul Augustin se ruga zicând: „Doamne, Tu Care mi-ai dat să cer, dă-mi şi ceea ce am cerut”. Cred că e una din cele mai convingătoare rugăciuni, chiar dacă în rugăciunea aceasta apare şi ideea predestinaţiei absolute.

– Să vă răspund, a zis Bătrânul. Desigur, Biserica noastră Ortodoxă respinge predestinaţia absolută, recunoscând libertatea omenească. Dar cadrele libertăţii morale sunt atât de circumscrise, încât relaţia dintre har şi libertate constituie o realitate tainică. Să reflectăm cu teamă la cele despre Dumnezeu. Dumnezeu, copiii mei, este în întregime uimire şi minunare. Amintiţi-vă ce a zis Sfântul Vasile cel Mare: „Nu e uimitor că Dumnezeu este mare. Este mare, fiindcă e mare. Uimitor este faptul că S-a făcut atât de mic încât să-şi facă loc într-un înveliş omenesc, ca să se facă om. Şi încă mai uimitor este că s-a făcut în întregime o fărâmitură pentru ca să se facă una cu noi...”

Şi am plâns...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 31-35)