Sunt atâtea lacrimi în lume, care se varsă necontenit. Lacrimile suferinței curg sub lumina reclamelor, în orașele mari, în băi, în așternuturi, în mașini. Răsună atâtea răcnete de durere, atâtea suspine, dincolo de buletinele de știri, dincolo de talk-show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte...

Întreaga noastră civilizație, cu noile ei tehnologii care se întrec una pe alta, este îndreptată să ascundă acest plâns, să ne facă să credem că plânsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontenit și o grămadă de oameni își trăiesc adevărata condiție, aflându-se în cele mai sincere, cele mai sfâșietoare momente ale vieții lor, în timp ce noi ne cufundăm în nesimțire. Și doar atunci când suferința dă buzna în viața noastră, doar atunci perdeaua indiferenței cade de pe fața lumii. Lumea apare așa cum e ea, cu răul și cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decât prin lacrimi, altfel ne-ar orbi.

Fără zdrobirea aspirațiilor omenești, fără risipirea închipuirilor pe care oamenii își zidesc viața, nu poate avea loc cunoașterea de sine, cunoaștere care îl îndreaptă pe om spre adevăr și iubire, într-un mod cu totul firesc. Iubește pentru a fi iubit și iartă pentru a fi iertat.

(Ieromonahul Savatie Baștovoi, Carte de despărțire, Editura Cathisma, București, 2013, pp. 62-63)