Harul dumnezeiesc ne învaţă care este datoria noastră. Ca să-l atragem, e nevoie de iubire, de dor fierbinte. Harul lui Dumnezeu voieşte dragostea dumnezeiască. Iubirea este de-ajuns pentru a aduce în „forma” potrivită pentru rugăciune. Hristos va veni singur şi se va sălăşlui în sufletul nostru; este de-ajuns să găsească anumite lucruşoare care să-L mulţumească: bunăvoinţă, smerenie şi iubire. Fără astea nu putem spune „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.

Avem, de pildă, un aparat radio. Când avem, să zicem, antena lui întoarsă către postul 1, pentru care există mai multe emiţătoare, atunci emisiunea se aude mai bine. Pe postul 2, care nu are atâtea emiţătoare, se aude mai slab. Pe postul 3 nu se aude deloc bine. În acelaşi chip se face şi comunicarea cu cele dumnezeieşti. Când sufletul este întors către 1, comunicarea se face foarte bine. Asta se datorează, de bună seamă, celor două pietre de temelie – smerenia şi iubirea. Cu aceste temelii, sufletul comunică cu Dumnezeu, aude glasul Lui, primeşte cuvântul Său, primeşte putere şi har dumnezeiesc, se transfigurează. Se întoarce lin către Dumnezeu şi se străpunge la inimă. Când există mai puţină iubire şi smerenie, pe postul 2, comunicăm mai puţin bine cu cele dumnezeieşti. Când sufletul trece pe postul 3, nu se face deloc o comunicare bună, întrucât este plin de patimi, ură, vrăjmăşii, nu poate prinde frecvenţa.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  pp. 196-197)