În vremea aceea a vrut Iisus să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. (Ioan 1, 43-51)

Prima Duminică din Postul Mare, intitulată „a Ortodoxiei”, a fost instituită în Biserică în urma restabilirii cultului sfintelor icoane, aprig contestat de mișcarea „iconoclastă”, luptătoare împotriva icoanelor. Aceasta s-a întâmplat ca o decizie a unui sinod din 11 martie 843. Iconoclasmul era o mișcare puritanistă influențată de islamul militant care deja domina Orientul și prin care se forța interpretarea absolut literală a poruncii a doua din Decalog: „să nu-ți faci chip cioplit și nici o altă asemănare a celor câte sunt în cer, sus și din câte sunt pe pământ, jos...” (Ieșire 20,4), care însă fusese dată cu mult înainte ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze și să fie văzut întru slava Sa de Apostoli și de alți ucenici (Ioan 1,14). Iconoclaștii negau, prin urmare, orice descoperire a lui Dumnezeu, orice teofanie. Gândirea lor, abstractizând cu totul pe Dumnezeu, ducea la transformarea treptată a credinței într-un cod de morală. S-ar fi mers probabil mai departe până la negarea a ceea ce avem mai de preț: Sfânta Împărtășanie ca Trupul și Sângele Domnului în chipul pâinii și al vinului de la Sfânta Liturghie. Însă din mila lui Dumnezeu, a biruit dreapta credință în care ne bucurăm să trăim până astăzi.

Evanghelia care se citește în această duminică, textual aproape aceeași cu cea din Miercurea Paștilor (care este însă mai lungă, citindu-se încă opt versete în avans),  se referă tocmai la vederea cu ochii fizici a lui Dumnezeu întrupat, dar totodată și preaslăvit în înălțimile cerești. După chemarea la apostolat a primilor patru ucenici - anume Ioan, Iacov, Petru și Andrei - în acest text ioaneic ni se povestește despre doi apostoli mai puțin cunoscuți, Filip și Natanael, și modul în care au fost chemați, la rândul lor, la misiunea sfântă. În cazul lui Filip, e surprinzător că acesta a acceptat chemarea prin simplul îndemn „urmează-Mi”, fără alte argumente. Aceasta poate duce cu gândul la faptul că uneori credința nu e cauzată de o înlănțuire de argumente raționale, ci e răspunsul la o chemare adresată direct inimii, nu minții. Și Matei a venit la apostolat în urma simplului îndemn „Vino după Mine!” (Mt. 9, 9). Alții, dimpotrivă, au fost îndemnați de Iisus să-și lase averile și să-i urmeze, de pildă tânărul virtuos și bogat (Mt. 19,21), dar nu au ascultat chemarea.

De-a lungul vremurilor sunt atestate numeroase persoane care au venit la credință din simpla auzire a unui verset din Sfânta Scriptură. Așa s-a întâmplat cu Sfântul Antonie cel Mare. Alții s-au convertit în urma participării la o slujbă ortodoxă. Așa s-a întâmplat cu trimișii cneazului rus Vladimir care au vizitat catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol și au exclamat: „nu putem spune dacă eram în cer sau pe pământ”. Cu atât mai mult, întâlnirea cu Însuși Fiul lui Dumnezeu a avut puterea să-l convertească pe Filip, ba mai mult să Îl identifice pe Iisus cu Mesia cel profețit: „Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret”.

Cea de-a doua convertire vine parțial din auzirea acestei mărturii, la început pusă sub semnul îndoielii, fiindcă se credea că din Nazaret, un oraș cosmopolit „nu poate veni ceva bun”. Dar chiar în această stare de neîncredere, Natanael răspunde invitației făcute de Filip: „Vino și vezi!”. Așa ajunge el să Îl cunoască pe Iisus, Care îi iese înainte așa cum tatăl alergase să-l strângă în brațe pe fiul risipitor, întors acasă. Contrar îndoielii viitorului ucenic că din Nazaret ar ieși ceva bun, Hristos îl întâmpină cu o laudă, numindu-l „israelit în care nu este vicleșug” dar îi și arată că îi cunoaște trecutul „sub smochin”. Exegeții cred că aceasta e o aluzie la apartenența lui Natanael la secta zeloților, o grupare extremistă care lupta cu sabia împotriva stăpânirii străine. Însă dezvăluirea unui trecut rușinos nu e un reproș, ci o dovadă că Dumnezeu cunoaște inimile tuturor și îi primește la El pe toți care caută un nou început.  Domnul îi promite lui Natanael și celorlalți ucenici că vor vedea lucruri mult mai mari, de pildă „cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului”, adică visul lui Iacov, protopărintele poporului ales. Acesta visase o scară pe care urcau și coborau îngerii, iar în capul scării se afla Dumnezeu care l-a binecuvântat. Trezindu-se, patriarhul biblic a spus că se află la poarta cerului (Facere 28, 11-17). Spre deosebire de Iacov, ucenicilor le este promisă o descoperire mai mare, anume că vor vedea aievea, nu în vis, pe Fiul Omului preaslăvit de îngeri în ceruri. Relația omului cu Dumnezeu se schimbă prin venirea Domnului Hristos în lume. În acest context se cuvine ca aici să ne amintim o populară cântare creștină, al cărei autor este Sfântul Apostol Pavel: „Cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (1 Timotei 3,16).

Ortodoxia, adică „dreapta credință” sau „dreapta slăvire” a lui Dumnezeu este un dar dumnezeiesc. Nu e meritul nostru, ci al Celui Care ne-a chemat să Îl căutăm și să Îl cunoaștem din ce în ce mai bine, urmându-L în învățătura Sa. Iar chemarea Lui s-a multiplicat până azi prin îndemnul apostolic: „Vino și vezi!”. Nu neapărat credința în icoane definește Ortodoxia, însă ea arată că noi căutăm la chipurile, la modelele sau la exemplele dinaintea noastră ca să mergem pe calea lui Hristos. Aceasta este traducerea cuvântului grecesc „eikon” de unde vine termenul de icoană. Ortodoxia e definită tot atât de mult de cunoașterea de către noi a Sfintelor Scripturi, a rânduielilor bisericești, a cântărilor devenite deja tradiție, dar mai ales de materializarea credinței, prin faptele noastre bune față de cei din jur. Iar când făptuim cele bune, îi chemăm și pe alții, prin faptele noastre, să Îl cunoască pe Dumnezeu.