Moartea este o mare taină. Ea este naşterea omului din viaţa pământească, vremelnică, în veşnicie. Prin săvârşirea tainei morţii, ne dezbrăcăm de învelişul cel grosolan care este trupul şi trecem ca fiinţe sufleteşti, subţiri, eterice, într-o altă lume, în locaşul fiinţelor de acelaşi neam cu sufletul nostru. Această lume este de neajuns pentru organele grosolane ale trupului, prin care în răstimpul petrecut de noi pe acest pământ lucrează simţurile (care de altfel tot ale sufletului sunt, la drept vorbind). Ieşind din trup, sufletul este de nevăzut şi de neajuns pentru noi, la fel ca celelalte lucruri ale lumii nevăzute: vedem doar, la săvârşirea lucrării de taină a morţii, lipsa de suflare, năprasnica lipsă de viaţă a trupului; după aceea, trupul începe să se destrame şi ne grăbim să îl ascundem în pământ; acolo el ajunge jertfă a stricăciunii, a viermilor, a uitării. Astfel au murit şi au fost uitate nenumărate generaţii de oameni.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre moarte, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 5)