Dar, odată intrate în existența noastră, atitudinea față de acestea, nu trebuie să fie una de negare și de revoltă, ci una de „asumare” creștină a acestora, de căutare a semnificațiilor lor adâncă în plan moral și de purtare a lor cu demnitate și noblețe spirituală, spre curățire de păcate și spre mântuire. 

Suferința nu trebuie căutată, dar odată resimțită, trebuie „asumată”

Chiar dacă reprezintă o a doua formă de asceză, mai scurtă și mai apăsătoare, suferința nu trebuie niciodată dorită, cerută sau căutată pentru că nu putem ști cu precizie în ce mod ne va influența aceasta comportamentul și, astfel, mântuirea. Fiind un rău în ea însăși, ca origine și manifestări, ea trebuie, mai degrabă, evitată atât cât ne este cu putință, printr-un program de viața trupească și interioară echilibrată. 

„Cu toate că suferința ne poate aduce un oarecare folos duhovnicesc, arată teologul francez, ea nu trebuie niciodată căutată cu dinadinsul. Căutarea ei cu orice preț, chiar în asceză, e primejdioasă și nefirească. (...) Bunurile duhovnicești pot fi de altfel dobândite în multe alte feluri; omul n-are neapărat nevoie de suferință, ca să capete bunuri sau să sporească în virtuți. Suferința trebuie primită și îndurată doar atunci când nu poate fi înlăturată”.

Sau, cum subliniază și mai explicit, „se cuvine să spunem cu tărie că suferința, chiar dacă ne poate aduce oarece folos duhovnicesc, nu trebuie niciodată căutată cu tot dinadinsul. A o dori, socotind-o bună în sine ori mijlocitoare a bunătăților, nu-i lucru firesc și duhovnicesc, iar prețuirea ei cu un astfel de cuget e străină de duhul Sfinților Părinți răsăriteni. Faptul că vremea suferinței poate prilejui câștiguri duhovnicești nu înseamnă că suferința nu trebuie alinată ori chiar stârpită – de pildă, îngrijindu-ne când suntem bolnavi, luând medicamente împotriva durerii. (...) Suferința – învață Părinții – trebuie primită și îndurată doar atunci când nu poate fi nicidecum înlăturată. Fuga de durere e osândită atunci când e iscată de frica durerii, care duce la păcat și la patimi de ocară. Omul nu are neapărat nevoie de suferință ca să dobândească bunurile duhovnicești; le poate câștiga și în alt chip, în orice împrejurare”. 

Universalitate suferinței umane

În viața prezentă, însă, ea este universală, în sensul că nu există om care, de la naștere și până la moare, să aibă parte doar de bucurii, după cum nu există ființă umană care, de când intră în această lume și până o părăsește, să nu cunoască decât durerea și suferința. Pe undeva, în viață, acestea se împletesc, în sensul că adeseori, plăcerile de altădată se transformă în prileg de suferință, după cum și necazurile și încercările înțelese duhovnicește devin izvoare de înalte și curate împliniri ulterioare. 

„Sunt multe rațiuni, subliniază Jean-Claude Larchet, pentru care suferința, potențial desființată de Hristos, stăruie încă în această lume, până când, la sfârșitul veacurilor, firea va fi transfigurată. Așadar, de vreme ce în această lume suferința nu poate fi ocolită, ea trebuie îndurată și înfruntată cu cea mai mare bărbăție; așa cugetă creștinismul, cu înțelepciune și potrivit adevărului lucrurilor”. Sau, într-o altă exprimare, „nu există om care, în cursul existenței sale, să nu fi avut de-a face cu boala. Aceasta este inevitabil legată de condiția umană. Nici un organism nu este perfect sănătos. Sănătatea nu este niciodată altceva decât un echilibru provizoriu între forțele vieții și alte forțe care i se opun, cele dintâi neavând decât o fragilă supremație. Chiar când ne credem deplin sănătoși, boala se află deja în noi și va fi de ajuns să slăbească unul sau altul dintre mijloacele noastre de apărare pentru ca ea să apară, într-o formă sau alta. Și, adeseori, înainte ca noi s-o fi remarcat, ea a și produs deja pagube considerabile”.

Filosofia bolii

Credința creștină, prin glasul Sfinților Părinți, ne recomandă ca, odată ce nu putem evita la infinit durerea, suferința și boala „să ne folosim bine” de ele, adică să facem din ceea ce în chip natural tinde să ne nimicească, un bun prilej de sporire duhovnicească”, ceea ce ei numesc a face „filosofia bolii”, adică a descifra și a pătrunde în rațiunile adânci ale ei, identificând cauzele care au condus la ea și mijloacele de a ne elibera, de ea, dacă nu integral și pentru totdeauna, măcar în plan spiritual. 

În viziunea teologul francez, aceasta înseamnă a descoperi „noima” sau sensul și folosul suferinței și al bolii în planul mântuirii personale și „asumarea” ei. Adeseori, fuga de suferință și de durere și mai ales cum înțelege omul să o facă, aruncându-se în brațele larg deschise ale plăcerii, nu face altceva decât că acutizeze și să accentueze durerile pe care a căutat să le aline. 

În esență, „voia Mântuitorului, ni se arată, este ca suferința să piară și oamenii să nu mai sufere; altfel spus, voia Lui este ca firea omenească să fie izbăvită de-a pururi de durere și reîntoarsă la starea sa dintâi, din Rai. Lucrul acesta l-a săvârșit cu adevărat, în chip deplin în propria Sa persoană; pentru oameni, rămâne o potențialitate; și numai la sfârșitul veacurilor, la învierea cea de obște, firea omenească va câștiga acest nou mod de ființare, primit aievea în persoana lui Hristos. Pentru cei uniți cu El, intrarea în Împărăție va însemna sfârșitul pentru totdeauna al suferinței trupești și sufletești”. 

Cu nădejdea fermă că Dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu, nu va mai exista „durere, nici întristare, nici suspin”, înțelegând „că aici, pe pământ, boala și suferința nu pot fi definitiv desființate, trebuie, după cum spun Părinții, să ne «folosim bine» de ele, adică să facem din ceea ce în chip natural tinde să ne nimicească, un bun prilej de sporire duhovnicească”.

Astfel, experiențele negative și dureroase din această viață, durerea, suferința și boala, constituie și un criteriu de evaluare și judecată al modului în care ne-am apropiat de Dumnezeu, atât prin reușite, dar și prin încercări, sau, dimpotrivă, ne-am îndepărat de El, prin revoltă, neacceptare și neasumare a acestora. 

Sau, cum conchide teologul francez, „suferința este, cu adevărat, încercare, și, prin așezarea sufletului său față de Dumnezeu, omul o face ori cursă pierzătoare, ori cale de mântuire și sfințire. Iar, ca să apuce pe această cale și s-o străbată cu spor, să-L ia pe Hristos Domnul nostru drept călăuză atotștiutoare și mult milostivă”.

Sănătatea – și bună și rea, „de mijloc”. Boala – și rea și bună, „de folos”

Urmări ale păcatului inițial, suferințele, durerile și bolile, culminând toate în moarte, au intrat în firea umană, perpetuându-se, amplificându-se și dezvoltându-se, prin căderea în păcate diferite și numeroase, dar putând fi depășite în plan spiritual, prin virtute și fapte bune, prin care, chiar dacă nu sunt desființate sau suprimate, sunt sublimate și transformate în căi spre desăvârșire. 

Caracterizând starea paradisiacă, autorul francez arată că sănătatea poate fi socotită un bine în sine, dacă ea este folosită spre înmulțirea și intensificarea lucrărilor duhovnicești. Atunci când ea ajută la săvârșirea păcatelor, nu îi este de folos omului sau, cum explică J.-C. Larchet: „sănătatea fizică, este adevărat, corespunde stării originare și normale a naturii umane, cea a condiției sale paradisiace, și poate fi socotită, din această pricină, un bine în sine, arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, însă, pe de altă parte, ea nu slujește la nimic omului și nu constituie pentru el un bun adevărat, dacă nu este bine folosită, adică dacă nu este pusă în slujba binelui, prin împlinirea poruncilor lui Hristos și spre slava lui Dumnezeu. În această perspectivă, Sfântul Vasile cel Mare scrie: «Sănătatea, ca una care, în sine, nu-i face buni pe cei care au parte de ea, nu se numără printre lucrurile bune prin însăși natura lor». Ba, chiar ea poate fi un rău dacă-i slujește omului ca să păcătuiască sau ca să se dedea patimilor celor rele”. 

Din această perspectivă duhovnicească, „sănătatea, potrivit multor Părinți, face parte dintre lucrurile „de mijloc”, adică cele care în sine nu sunt nici bune, nici rele, ci „după dispoziția celui care se folosește de ele, pot fi întrebuințate și spre bine, și spre rău”.

În mod similar și paradoxal, deși boala este socotită de omul secular a fi un mare rău, „ea nu este un rău decât pe planul naturii fizice a trupului. Dacă omul nu se dă păcatului la vremea bolii și nu se depărtează de Dumnezeu din pricina ei, atunci, din punct de vedere spiritual, ea nu poate fi socotită un rău pentru el. «Dacă sufletul este sănătos, boala trupească nu-i poate pricinui omului nicio pagubă», scrie Sfântul Ioan Gură de Aur. Ea nu este, deci, un rău – spune el împreună cu alți Părinți – decât în aparență; ea poate fi chiar un bine pentru om, în măsura în care, folosindu-se cu înțelepciune de ea, poate să dobândească foloase duhovnicești, schimbând într-un instrument de mântuire ceea ce, inițial, a fost semnul pierzării sale. De aceea, Sfântul Grigorie de Nazianz îndeamnă: „Să nu lăudăm orice fel de sănătate, nici să nu urâm orice boală”. Din perspectivă duhovnicească, „boala poate fi considerată, paradoxal, drept un bine mai mare decât sănătatea și vrednică de dorit, după cum spune fără nici o ezitare Sfântul Varsanufie”.

Astfel, dacă sănătatea face parte din categoria celor „de mijloc”, înțeleasă duhovnicește, boala poate fi „de folos” celui care face „filosofia” ei, adică meditează asupra cauzelor pentru care s-a abătut asupra sa și își schimbă viața în bine, părăsind păcatele și lucrând virtuțile creștine. În acest mod, el își dobândește starea de sănătate spirituală, capabilă să îi dea putere să își poarte suferințele trupești, atunci când acestea nu încetează, ci se prelungesc și se adâncesc.