„Toţi monahii au dor de pustie, dar nu tuturor li se potrivește retragerea”

Interviu

„Toţi monahii au dor de pustie, dar nu tuturor li se potrivește retragerea”

„Un pustnic adevărat, care într-adevăr urcă spre cele duhovniceşti, trebuie să se încerce. Când a intrat în contact cu oamenii, de exemplu vine într-o viaţă de obşte, să stea o săptămână şi vede cum reacţionează, cum se comportă duhul. Dacă se-ntâmplă să îl smerească fraţii, după cum va reacționa – se va mânia, va primi, se va smeri – își va da seama dacă viețuirea lui are rod”, afirmă Părintele Grigorie, starețul Mănăstirii Sihăstria Tarcăului, cel care ne-a împărtășit câteva cuvinte despre pustnicie.

Preacuvioase Părinte Stareț, ce presupune viețuirea în pustie? 

În pustie trebuie să-ţi placă să n-ai condiţii. În preajma ta își au sălașul animalele sălbatice: lupi, urşi, râşi. Însă nu trebuie să te gândeşti prea mult, căci dacă îţi este frică, nu poţi să stai. Nici n-ai voie să te duci, pentru că în pustie demonii fabrică tot felul de frici, nu neapărat de animale sălbatice. Trebuie să fii făcut pentru aşa ceva. Nu merge să te duci aşa, că ai dor de pustie. Cam toţi monahii au dor de pustie, dar această retragere nu se potriveşte tuturor. Trebuie să fii curajos, să ai nădejde și să ai un cuget smerit. Dacă n-ai un cuget smerit, te mândreşti şi nu poţi face faţă ispitelor. Ori te nevoieşti prea mult, ori te laşi pe trândăveală.

Programul, cine ţi-l face?

Tot tu, cu binecuvântarea duhovnicului; el te îndrumă în tot ceea ce faci. Şi pustnicii din vechime, cât erau de bătrâni şi îmbunătăţiţi, chiar dacă se nevoiau, tot se duceau la cineva mai bătrân şi cereau sfat. Fiecare îl întreba dacă e bine cum vieţuiește: „Uite, Părinte, am ispitele acestea, mă nevoiesc aşa, e bine?”. Şi lua cuvânt ca de la Dumnezeu. Dacă îi spunea că e bine, mergea înainte așa, dacă spunea că nu-i bine, îşi schimba vieţuirea.

Mai ales acum, e foarte periculos. Dacă-ți dorești acest lucru, e bine să ai un duhovnic care să fi trecut și el prin vieţuirea aceasta. Să cunoască războialele, căci sunt diferite războialele pustiei de acelea din obşte. Altfel, e mai greu de luptat.

„Dacă n-ai cugetul smerit, diavolii au foarte mare putere asupra ta”

În obşte se pune accent pe ascultare multă şi pe tăierea voii. În pustie faci ascultare de duhovnicul care ţi-a dat canonul, plus să ai un cuget smerit, tot timpul. Să spui că eşti mai rău decât toţi cei din obşte şi stai în pustie aşa, că nu te suportă oamenii, să ai un cuget de neputinţă și o lucrare duhovnicească tot timpul. Altfel nu poţi rezista, te biruie.

Dacă n-ai cugetul smerit, diavolii au foarte mare putere asupra ta. Pot să-ţi dea râvnă să te nevoieşti mai mult, pe urmă să te mândreşti. Şi un pustnic adevărat, care într-adevăr urcă spre cele duhovniceşti, trebuie să se încerce. Când a intrat în contact cu oamenii, de exemplu vine într-o viaţă de obşte, să stea o săptămână sau două zile, şi vede cum reacţionează, cum se comportă duhul. Dacă se-ntâmplă să îl smerească fraţii, după cum va reacționa – se va mânia, va primi, se va smeri – își va da seama dacă viețuirea lui are rod.

Aceasta e proba de evaluare?

Da. E bine să vezi acest lucru. Că poţi să stai 50 de ani în pustie şi să nu fii smerit. Dacă cineva ţi-a spus un cuvânt mai aspru și nu te smereşti, ci te mânii, te superi şi îi stai împotrivă, atunci nu-i bine. Nu trebuie să te superi, ci să te smereşti și să spui ca împăratul David: „Într-adevăr, Dumnezeu l-a trimis”.

Proorocul David, când a fost prigonit chiar de fiul său, Avesalom, cu ostaşii săi, care îl huleau că este ucigaș, cei din jurul lui David îi spuneau: „Împărate, dă-ne voie să mergem să îi luăm capul câinelui aceluia, că nu mai răbdăm”. Şi David, ce le răspundea: „Lasă-i, că Dumnezeu i-a pus să mă certe pentru păcatele mele şi sunt nevoit să rabd, ba şi mai mult decât atât”. Dacă împăratul David, care a fost proroc, a primit să fie certat, noi...?

Este adevărat că un monah, dacă vrea pustnicie, trebuie să stea câţiva ani în obşte mai întâi şi după aceea să plece?

Este bine să stea câţiva ani în obște, până se căleşte. Până nu va ajunge să-şi taie voia în viaţa de obşte, în pustie nu va putea să lupte cum trebuie, pentru că nu s-a smerit. Asta e de fapt esenţa monahismului: tăierea voii în toate. În obşte, într-adevăr, ori îţi taie voia stareţul, ori economul, ori un frate mai puţin pregătit te supără sau spune ceva care nu-ţi convine şi atunci rabzi, rabzi, dar trebuie să fii catehizat înainte de asta, ca să poţi să ştii să rabzi şi de ce rabzi.

În mănăstire, când vine cineva, trebuie să ştie pentru ce a venit. De fapt, monahii care vin la mănăstire vin ca să se curăţească de patimi. Şi n-ai cum să te curățești decât dacă-ţi tai voia, făcând ascultare, participând la rugăciunea de noapte din biserică. În lume, nu-ţi tai voia, faci ce vrei.