Pildele care se citesc în duminicile lunii noiembrie – la mijlocul căreia începe Postul Crăciunului – sunt toate pe tema bogăţiei şi a milosteniei. Cu siguranţă, există şi o raţiune practică pentru care Biserica a rânduit astfel: „mai demult, 90% din populaţie trăia în sărăcie (sub cerul liber) şi, din cauza apropierii iernii, aveau nevoie de ajutor, mai ales din partea celor bogaţi” (Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Taine şi descoperiri în Evangheliile duminicilor, Editura de Suflet, Bucureşti, 2016, p. 310). Cu alte cuvinte, era nevoie de o sensibilizare a celor ce puteau ajuta pe cei mai nevoiaşi. Sfârşitul toamnei, înăsprirea vremii în prag de iarnă ne trimite însă şi cu gândul la inimile în care se răceşte dragostea pentru aproapele, care se lipsesc de roadele faptelor bune şi sunt gata a fi înghiţite de iarna morţii sufleteşti. De aceea, tâlcul acestor pilde, toate consemnate în Evanghelia după Luca, merge mult în adânc. Drept concluzie a învăţăturilor din duminicile lui brumar am putea folosi un cuvânt al Domnului: „Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 33). Un cuvânt greu de primit şi de împlinit. Un îndemn ce pare a se potrivi doar monahilor. Cum să lepădăm totul, având familii şi responsabilităţi în lume? Şi de ce, adică, nu putem să fim ucenici ai Domnului având anumite proprietăţi, în limita decenţei, nu trăind în lux şi îmbuibare?

Sunt mai multe moduri de a „lepăda totul” de dragul lui Hristos. Unul este cel propriu-zis, în care omul renunţă la bunurile sale şi ia calea mănăstirii. Dar se poate ca, în mănăstire fiind, să aibă stăpânire, la un moment dat, peste mult mai multe bunuri decât avea în lume fiind. Încât libertatea exterioară, formală, faţă de orice bun pământesc trebuie dublată de o libertate interioară. Iar aceasta este la îndemâna oricui, inclusiv celui ce trăieşte în lume. E o chestiune de atitudine lăuntrică – cu efecte în afară, desigur, mai ales prin cultivarea milosteniei –, sintetizată dumnezeieşte de Sfântul Apostol Pavel, în următoarele fraze: „Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7, 29-31).

A ne raporta la modul absolut şi a ne încrede în înzestrarea noastră – materială, trupească, sufletească – înseamnă a ne cufunda într-o stare de încremenire şi de împietrire. De încremenire, pentru că nu mai putem evolua deloc în plan spiritual, fiind absorbiţi de ceea ce ni se pare că avem. De împietrire, pentru că legăturile create cu cele pe care le posedăm temporar ne izolează de semenii noştri – atenţia noastră se mută de la persoane la obiecte. Tot ceea ce avem ne este dat ca monedă de schimb pentru ceva mult mai preţios, infinit mai valoros. Bogatul nemilostiv a avut şansa de a intra în relaţie cu săracul ce stătea zilnic în faţa porţii sale, dar a refuzat sistematic (v. Luca 16, 19-31). De aceea, în iad fiind, nu se mai poate adresa direct lui Lazăr, ci roagă pe Avraam să fie mijlocitor între ei. Faptul că unii sunt bogaţi pe pământ, iar alţii săraci reprezintă o şansă ca primii să intre, prin gesturi de milostenie făcute în numele Domnului, în comuniune cu ceilalţi. În prosperele societăţi occidentale de azi este lesne de constatat faptul că nu mai există „cărare de la vecin la vecin”. Nu facem aici o pledoarie pentru perpetuarea unor inechităţi sociale. E doar o întărire a faptului că rezolvarea problemei materiale nu atrage după sine, automat, o cultivare a frăţietăţii între oameni. Dimpotrivă, sunt încurajate concurenţa şi egoismul atunci când lipseşte „liantul” credinţei în Dumnezeu.

Preotul şi levitul ocolesc pe cel rănit de moarte, considerându-se îndreptăţiţi de calitatea pe care o aveau ca să evite contactul cu un posibil cadavru (v. Luca 10, 25-37). Samarineanul milostiv vede şansa de a se apropia de un semen de-al său şi îşi pune la bătaie resursele („dobitocul său”, banii, timpul, energia) în folosul celuilalt. Bogatului căruia i-a rodit ţarina i se pare că şi-a câştigat un soi de mântuire pentru sufletul său. Dar sufletul nostru are aspiraţii infinite, cum s-ar putea mulţumi el cu lucruri finite, oricât de numeroase ar fi? Pentru a cultiva apropierea de Dumnezeu – Singurul Care ne poate hrăni cu adevărat – e important să avem mereu conştiinţa sărăciei, a lipsei, a foame sau a setei. Acesta este, de fapt, şi rostul postirii: să pricepem că nu avem nimic, de fapt, dacă nu-L avem pe Dumnezeu. Altminteri, este posibil să ne întâlnim cu Domnul şi, precum dregătorul bogat, să punem mai mult preţ pe o poziţie socială şi politică, decât pe statutul de ucenic (v. Luca 18, 18-27). Când Mântuitorul îi spune acestui suflet dornic de desăvârşire: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie” (Luca 18, 22), noi reţinem doar ideea de a renunţa la toată averea şi ne întristăm odată cu acest tânăr, în loc să preţuim ceea ce se oferă la schimb: a fi ucenic al lui Hristos. Căci bogăţia noastră e Dumnezeu. Şi ne îmbogăţim în El de fiecare dată când căutăm să slujim semenului nostru.

Atât de important e să facem din bunurile materiale prilej de a intra în comuniune cu aproapele, încât Domnul laudă într-o altă pildă citită în această perioadă, dar nu în zi de duminică, pe iconomul necredincios care risipeşte, cu generozitate, averea stăpânului său, pentru a câştiga bunăvoinţa oamenilor (v. Luca 16, 1-12). Nu hoţia sau furtul din averea altuia sunt lăudate aici, ci curajul de a folosi orice împrejurare pentru a strânge relaţia cu alţii. Toate câte le avem – bunuri materiale, trup, calităţi sufleteşti sau intelectuale – sunt bogăţia noastră „nedreaptă”. Nu am făcut nimic prin care să fi meritat ceva din acestea ori însăşi viaţa noastră. Toate sunt darul lui Dumnezeu pentru noi, care ne-a creat din dragoste, nu pentru că nu avea de ales. A fi credincioşi în „bogăţia nedreaptă” înseamnă a dărui, la rându-ne, asemănându-ne, astfel, cu Dumnezeu. Prin credincioşia aceasta în cele vremelnice devenim vrednici de a ni se „încredinţa bogăţia cea adevărată” (cf. Luca 16, 11-12) – adică pe Dumnezeu Însuşi, pe care-L dobândim în veşnicie.