Nu putem gândi că suntem respinși de către altcineva decât atunci când nu noi ne acceptăm pe noi înșine. Acela este momentul în care ne întristăm, când nu îi mai acordăm celuilalt libertatea de a rămâne cu noi sau de a pleca.

În clipa în care omul reușește, prin rugăciune, să se vadă cu toate ale sale și să se primească așa cum este, în acel moment, el ajunge concomitent să nu mai tânjească după primirea sau acceptarea din afară, din partea altuia. Una e bucuria comuniunii, alta e frica de a rămâne singur.

În clipa în care îmi cunosc neputința, dar îmi văd și frumosul din mine, atunci mă accept și mă iubesc și dau slavă Domnului pentru făptura minunată pe care a făcut-o. Atunci mă rog și pentru vindecarea celor inerent imperfecte, în acea clipă îl văd în întregime și pe celălalt. Ca om care mă poate vedea sau nu, în funcție de cât se poate vedea, mai întâi, pe el însuși în întregime. Care mă poate accepta și iubi în funcție de cât se poate accepta și iubi, mai întâi, pe el.

Când trăiesc cu această conștientizare, întristarea nu mai vine din gândul că sunt respins, ci din faptul că omul celălalt încă nu se poate primi nici pe el și nici pe mine în întregime. Și din faptul că nici eu nu am un suflet atât de larg încât să fac asta.

Să fim atenți, așadar, în a pretinde și a judeca. Să fim și mai atenți la noi înșine și la rugăciunea pentru noi și pentru ceilalți. Dacă un om apare în viața noastră, chiar dacă nu rămâne, este pentru că fiecare dintre noi avem nevoie să ne rugăm unul pentru altul.