Cred, personal, că Evanghelia aceasta, numită a Fiului Risipitor, este cea mai cunoscută în cuvânt, dintre toate cuvintele Mântuitorului. Pictori celebri ori scriitori, melancolici compozitori ori celebri oratori, filozofi ori teologi – nu doar eclesiastici – au făcut și fac din pilda aceasta a Domnului Hristos miezul teologiei pocăinței, părerii de rău, dar și filosofării pe tema orgoliului de a te crede perfect, deopotrivă. Pentru noi, cei de azi, pare așa, o poveste. Țineți minte, duminica trecută, doi oameni se rugau la Templu. Și unul, vameșul cu părere de sine echilibrată, se întoarce mai îndreptat la casa sa decât celălalt, fariseul, personajul pe care nu prea dorim să-l recunoaștem în apucăturile noastre. Astăzi tot doi oameni. Doi fii. Ai aceluiași tată. Tată singur. Presat de unul din ei să vândă tot – fiind vorba de bani, avere, taxare a averii pare că avem în fiul cel risipitor profilul unui vameș – pentru a-i satisface nevoia de libertate. Pentru că mulți credem, mai ales când le avem pe toate și suntem tineri – deci avem și timpul de partea noastră – că și libertatea e o chestiune de bani. Că poate fi nu atât cumpărată, cât plătită.

Plecat într-o țară îndepărtată, risipește averea de la tată trăind în desfrânări. Căci pentru foarte mulți dreptul la libertate este dreptul la desfrânare. Ce ne spune Hristos este că singura libertate pe care o putem cumpăra cu bani este aceea la desfrânare. Care se termină real atunci când se termină resursele financiare. Limita multor libertăți este dată de epuizarea fondurilor alocate. De oriunde. Libertinul confuzionat de foame caută de lucru. Găsește într-o „porcărie” – adică fermă de porci. Acolo, în vameșul banilor părinților săi, un sindrom de fariseu cuminte îl salvează: în ciuda foamei nu mănâncă porc! E iudeu credincios. E motivul pentru care ritualul este socotit miez pozitiv de conservare a credinței. În aceste condiții de foame-postitoare, tânărul care împrăștiase o avere își aduce aminte că sursa averii – Tatăl – e vie și nu poate fi convertită financiar. Își aduce aminte cum tatăl ce-l jecmănise – nu e singurul, nu vă mințiți – ținea la slugi mai mult decât stăpânul său de acum. Și își face un discurs al întoarcerii. Încercând astfel să descopere o motivație a revenirii acasă. Seamănă cu noi care știm că Dumnezeu-Tatăl e mereu în așteptarea întoarcerii noastre din robia stăpânului cel din țara îndepărtată. Dar credem că nu putem valida așteptarea Lui decât prin vorbăria noastră.

Tatăl e nerăbdător în așteptare. El se știe pe sine. Propriile zbateri. De aceea crede în întoarcerea celui tânăr. Împărtășește, parcă, dimpreună cu el, aceeași nerăbdare. De unde reacția sa imediată. Pe când vede de departe pe fiul său risipitor de avere, mila îl cuprinde și dragostea îl potopește. Primește pe împrăștietorul averii sale – căci, să ne înțelegem, fiul nu împrăștiase alta decât averea tatălui – dăruind ultima avere ce-i rămăsese: iubirea! De aici, cred, s-a inspirat Fericitul Augustin atunci când a spus că „singura certitudine din lume este mila lui Hristos”. Mila lui Dumnezeu ca o certitudine! Nu o auzim prea des la oameni. Dar trebuie să recunoaștem că o simțim zilnic de la Dumnezeu.

Observați că gesturile Părintelui nu anulează discursul de părere de rău al tânărului. El îi spune că a greșit la cer și înaintea sa, își recunoaște nevrednicia și își asumă ieșirea sa din filiația naturală cu tatăl. Nu de alta, dar pentru a beneficia de averea ce o tocase, tânărul obligase pe tată să se declare...mort. Altfel nu avea cum moșteni ceva, cât tatăl mai era în viață. Recunoașterea greșelii este iertată prin îmbrăcare în haina lui cea dintâi. Recunoașterea nevredniciei este iertată prin punerea inelului în mâna sa – inelul reinserând parcă demnitatea. Iar reasumarea ca fiu este marcată de încălțarea sa – robii umblând în genere desculți. Știu sigur că vă aduceți aminte când Ioan Botezătorul asumase condiția de rob al Domnului Hristos (El Însuși fiind Ebed-Iahve, robul lui Dumnezeu) spunea: nu sunt vrednic nici să-i leg/ dezleg cureaua încălțămintei! Cine s-ar mai gândi azi, de exemplu, că acest gest e legat de filiațiune? Poate doar părinții ori bunicii care leagă șireturile copiilor în primele luni de mers în picioare ale acestora. Când învață verticala!

Pentru a împlini, însă, întregul ritual al Întoarcerii fiului său risipit în păcate, tatăl – pământesc cheamă să fie adus vițelul cel gras, pregătit desigur pentru vreo jertfă de împăcare cu Tatăl Ceresc pe care, lesne putem bănui, cel dintâi era supărat. Îi îngăduise plecarea fiului său cel tânăr. Argumentul pentru care vițelul îngrășat pentru jertfă este tăiat la cina revenirii celui plecat este expus limpede de tată: căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era  și s-a aflat. Pentru a înțelege adâncimea acestei spuse Domnul povestise – înainte de această pildă – pildele despre oaia cea rătăcită și drahma pierdută. Observați că oaia participă la rătăcirea ei. Drahma, obiect fiind, este victima negrijii celui ce o are. E nevinovată de pierderea sa. Dar ambele regăsiri produc bucurie. Și noi, deseori pierzători de lucruri, știm ce înseamnă să regăsești, regăsind cu pierderea și bucuria. Pentru această bucurie tatăl-pământesc sacrifică vițelul cel îngrășat.

La polul frigului sufletesc absolut, fratele fiului risipitor. Fariseul perfect fără pic de fibră de vameș în reacție. Omul căruia i se pare mereu că e nedreptățit. Deși jumătate de avere îi revenise și tot ce muncea îi aparținea tot de la tată cere un ied să cinstească prietenii. Iedul era al lui. Putea să taie orice. Pare însă concentrat numai pe supărătoarea bucurie a tatălui său. Al cărui fiu întors nu-l înregistrează și ca pe un frate recuperat. Burzuluit și nătâng în reacții pare că nu înțelege nimic. Nici când tatăl își argumentează jertfa nu pare convins. Nici când tată îi spune că și el este bucuria sa, cotidiană. Nici când îi explică simplu, „toate ale mele, ale tale sunt”, copilul cuminte nu pare că pricepe nimic. Mai ales că aluzia tatălui e limpede: toate ale mele sunt ale tale! Inclusiv fiul meu acesta revenit! Reașezat în demnitatea de fiu! Cumintele burzuluit! Atitudinea noastră, des, prea des îngăduită, prin care judecăm rătăcirea celorlalți neluând seama la a noastră. Căci din păcatele desfrânării ne revenim, dar din ura sistemică se pare că nu. Din contră, pare că se adâncește cu fiecare „întors” pe care avem responsabilitatea de a-l asuma în Numele Tatălui.

Aproape că aș crede că ieri a rostit-o Domnul și că acum un jurnalist a așezat-o în pagină. E un breaking news absolut valabil. Nu suntem în stare să ne fim frați. Nici măcar prin mijlocirea Tatălui. Aroganți, ni se pare că munca noastră ne conferă drepturi suplimentare. Dreptul de a tăia din mila tatălui pentru cel întors. Aceeași meteahnă de suflet-funcționăresc caută a vindeca Hristos Domnul aici. Al celui care crede că a împlini o funcție în conformitate este egalul cu desăvârșirea acelei conformități prin iertarea și mila izvorului din care decurge viața noastră: Dumnezeu! Pildă grea. Cred că de am gândi la ea 24 de ore din 24 și 365 de zile din 365 am descoperi, clipă de clipă, tot mai multe sensuri și înnoiri de sens. Pentru că deseori trecem din poziția fiului dintâi, risipitor de avere, în a celui de al doilea, batjocoritor al dragostei tatălui. Uitând că aproapele nostru este viața noastră și învierea lui, Învierea noastră. Că regăsirea lui este regăsirea noastră!

Sursa: tribuna.ro