În timpul urcării spre Ierusalim, cetatea păcii dorite și niciodată împlinite, Domnul Iisus Hristos, vestește ucenicilor Săi iubiți, pe care i-a ales și i-a chemat ucenici, prieteni și apostoli, cele despre Sine și despre mântuirea lumii întregi. În timp ce se temeau, lângă El fiind, Domnul Însuși îi întărește în duhul lor, vestindu-le lucrări profețite de veacuri, despre Persoana, Lucrarea și Voia Sa (prinderea Sa de către arhierei și cărturari, osândirea la moarte pe cruce, batjocorirea Sa de către fiii străini și cei ai neamului Său, prin scuipare, pălmuire, biciuire și supliciul de pe Golgota), toate întru nădejdea Sfintei Sale Învieri, izbăvirea noastră și începutul învierii noastre. Nădejdea și nădăjduirea noastră stau numai în mâinile Celui ce este Adevărul, Calea și Viața (Ioan 14, 6). În afara Lui, stau lipsite de smerenie și răstignire, lipsa de sens autentic, starea de ne-putință și atitudinea de rea-voință.

În locul contemplării celor despre Domnul, Iacob și Ioan, fiii tunetului, ca și cum n-au auzit și n-au priceput nimic, din cele spuse de El, au îndrăznit să ceară pentru ei, de la El Însuși, șederea în Împărăție, în locurile cele mai vizibile. Dar, asemenea mântuirii întregului neam omenesc, singularul cererii lor, primește același răspuns pragmatic detaliat: paharul suferinței și botezul sângelui întru Numele Lui, va fi moștenirea tuturor celor ce vor a fi și a ședea, de-a dreapta și de-a stânga Sa. Supărarea celorlați ucenici nu se justifică, ci se argumentează prin silință ascetică și dragostea jertfitoare de sine. Doar în felul acesta: a. cel dintâi în Împărăția Domnului, a fost slujitorul tuturor pe pământ, slujind Domnului și omului (asemeni Sfântului Nectarie din Eghina); b. cel din urmă pe pământ, respectiv cel dintâi păcătos (asemeni Sfintei Maria Egipteanca), poate prin pocăință să primească mântuirea, din mâna Celui ce n-a venit să I se slujească, ci să slujească El Însuși și să-Și dea viața, ca preț de răscumpărare, pentru mulți (Marcu 10, 45).

Anticiparea Răscumpărării întregului neam omenesc stă cuprinsă între smerenia Domnului Hristos, arătată în Taina Întrupării și a Pogorârii Sale între noi, în ascultarea desăvârșită față de Tatăl, până la moarte pe cruce, precum și în slujirea cu jertfire de Sine, pentru întregul Adam. Această cale face posibilă pogorârea Împărăției Sale în inima celui ce se inițiază, în Taina Domnului Hristos, Cel răstignit și înviat, pentru Cer și în sufletul oricărui om căutător de sens și de Adevăr. Moartea Lui ne izbăvește de moartea noastră. Moartea Lui ne ferește de moartea noastră veșnică. Moartea Lui este urmată îndeaproape de Învierea Lui. Ascultarea Sa desăvârșită față de Tatăl, până la moartea pe cruce, vindecă neascultarea noastră față de El (reprezentată în Voia și Poruncile Sale, în ascultarea de părintele duhovnic etc), aducând biruință asupra patimilor în războiul duhovnicesc, în care suntem cu toții parte.

Jertfirea de sine culminează în slujirea aproapelui. A fi slujitor sau a fi slujit? A porunci altuia sau a sluji tuturor? Aceasta-i întrebarea! Această stare transcende fariseismul și spiritualismul contemporan, lăsând loc tainei, metaforei și mistagogiei Vieții în Hristos. Astfel putem înțelege mai bine rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, pe care o rostim, însoțită cu metanii, în tot Postul Mare: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin”.

Iertarea femeii păcătoase, care a iubit mult pe Domnul (a spălat picioarele Domnului cu lacrimi, le-a șters cu părul capului ei, le-a sărutat și le-a uns cu mirul unui alabastru întreg), vine să întregească în chip subiectiv necesitatea totală a mântuirii Domnului, prin oferirea iertării păcatelor, ca urmare a răscumpărării prin pocăință sinceră și întristare luminoasă, pentru călcarea poruncilor Sale. Femeia se recuperează din păcătuire, prin întâlnirea cu Domnul milelor, al îndurărilor și al iubirii de oameni. I s-a iertat mult, pentru că a iubit mult. Tot astfel, Sfânta Maria Egipteanca, prin pocăința ei sinceră și profundă, ne-a dăruit numele acestei duminici și modelul de urmat, la ieșirea din cortegiul păcatelor și intrarea spre Împărăție, prin deschiderea ușilor pocăinței, aducând curăție trupului și duhului spurcat prin întunecata păcătuire. Desăvârșirea lăuntrică a psiho-somaticului căzut în păcătuire se află la un pas distanță, prin fericita pocăință și fericita întristare, îngăduite celui ce dorește dobândirea unei minți văzătoare de Dumnezeu, precum și starea neguțătoriei de lucruri mari.

Asprele nevoințe au îndulcit amarul vechilor păcătuiri, în timp ce sporirea în dragostea Domnului a depășit rigorile oricărei morale lipsite de principialitate. Îmbrățișând Crucea Domnului (viețuire cu postire aspră și rugăciune înmulțită), și-a omorât moartea sau murirea trupului, trezindu-și conștiința spre trăirea tainică a Sfintei Învieri. Ieșirea din calea morții a pus-o prin pocăința continuă, în Calea Vieții, metamorfozând nestatornicia păcatului în statornicia virtuții, banalizarea existenței în rigoarea Vieții și a urmării Domnului Hristos, precum și nebunia păcătuirii în viață creștină sinceră și autentică. Viața Sfintei Maria stă mărturie vie că pocăința ne reașează în mila Domnului. Această „jertfă vie, sfântă și bineplăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1) ne învață să răscumpărăm vremea pentru dificultatea zilelor, să dobândim iertarea păcatelor prin smerenie și pocăință sinceră, privind mereu la Cel cu Crucea-n spate. Urmându-L pe El, așezându-ne pe Sfânta Cruce, nădăjduim să aflăm învierea sufletelor noastre, răsărind din Învierea Lui. Modelul s-a arătat deplin și desăvârșitor. Să luăm aminte!