Imobilizat în întregime la pat, fără să-și poată mișca nici mâinile, nici picioarele, foarte slab și palid, așezat pe un pat mare de fier, lângă sora sa și părinții săi, stând ori în curtea Mănăstirii Putna, undeva la umbră, ori în partea stângă în interiorul bisericii, în fața Sfântului Altar. Așa și-l amintesc mai toți apropiații Mănăstirii Putna, cât și obștea monahală, pe „Vasilică de la Straja”, monahul Serafim în lunile din urmă, cel ai cărui ochi, în ciuda suferinței vizibile, aveau întotdeauna o lumină și o pace, o împăcare aparte...

Tuns în monahism la Mănăstirea Putna de sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul a anului 2013, în data de 29 august, părintele Serafim Hasna a trecut la Domnul pe 17 ianuarie 2014, în ziua pomenirii Sfântului Cuvios Antonie cel Mare, la ora 5:20, și a fost înmormântat luni, 20 ianuarie, de pomenirea Sfântului Eftimie cel Mare, de un sobor de 35 de preoți și diaconi.

„Am ajuns la concluzia că mai mare bucurie am avut în boală, decât atunci când eram sănătos”

Era în primăvara anului 1983, când în familia soților Dumitru și Elena Hasna din localitatea Straja, se năștea, spre mândria tatălui, al cincilea copil, băiat, ce avea să fie botezat Vasile, în cinstea Marelui Ierarh al Capadociei. Bucuria părinților avea să crească în anii următori, văzând că Vasile, încă de la o vârstă fragedă, era atras de slujbele Bisericii, în special de cele săvârșite la Mănăstirea Putna. Distanța de 25 de kilometri de la Straja la Putna nu-l descurajau pe copilul Vasile să meargă cât putea de des la duhovnicul său, starețul Iachint Unciuleac, cerând sfat și încercând să pună în pracatică îndrumările bătrânului, cu gândul că nu era departe ziua când el însuși va îmbrăca haina monahală. Nimic nu prevestea nenorocirea ce avea să vină asupra lui, relatată de arhim. Melchisedec Velnic, starețul Putnei, în predica de la slujba înmormântării:

„La vârsta de 14 ani, în anul 1998, pe data de 19 aprilie, la sărbătoarea Sfintelor Paști, Vasile a fost pentru ultima oară pe picioarele lui la mănăstire, la Sfânta Înviere. Atunci l-am găsit în fața icoanei Adormirii Maicii Domnului, din partea dreaptă a altarului, și începând slujba Învierii, l-am chemat în Sfântul Altar și până la Sfânta Liturghie, Vasile nu a făcut altceva decât să slujească, tăind anafură. Peste nu mai puțin de 16 zile, Vasile a ieșit din ascultarea părinților, așa cum el a mărturisit-o de atâtea ori, și a ieșit să se scalde în apa Sucevei. Acolo a suferit un accident care-l va țintui la pat pentru 16 ani de zile; 16 ani de suferință, din 5 mai 1998 și până în această zi, când îl vedem pe Vasile în sicriu, îmbrăcat în haină monahală, purtând numele de Serafim. La 14-15 ani, când și-a văzut colegii că termină liceul sau că merg mai departe la o facultate, creându-și un viitor, și el stătea țintuit pe un pat, neputând nimic să facă și să aștepte mereu până și pagina unei cărți să o miște cineva apropiat, Vasile nu a cârtit, dând dovadă de o tărie sufletească extraordinară. La un moment dat, după câțiva ani buni de la întâmplare, mărturisea cuiva apropiat: «Am privit boala ca o binecuvântare; am ajuns la concluzia că mai mare bucurie am avut în boală, decât atunci când eram sănătos». În aceste momente, nu pot să spun decât că, de multe ori, noi, atunci când primim o boală, o neputință trupească, cu greu o ducem și răbdăm o zi, sau două, sau trei, poate o săptămână, cel mult o lună sau un an; de cele mai multe ori cădem în deznădejde și abandonăm lupta. Vasile însă nu a făcut acest lucru. Mai amintesc că, tot în anul 1998, pe data de 23 iunie, în ajunul Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, avea să treacă la cele veșnice și starețul Iachint Unciuleac, Vasile spovedindu-se ulterior la alți părinți din mănăstirea noastră”.

Ce a dobândit părintele Serafim în cei 16 ani de suferință

Tot la slujba înmormântării, părintele stareț a subliniat ce a dobândit părintele Serafim din anii cât a stat imobilizat: „L-a îmbrăcat Dumnezeu în câteva virtuți. Mai întâi de toate a avut virtutea cea mare a răbdării și a statorniciei în bine; a știut să rabde cu tenacitate boala pe care Dumnezeu i-a dăruit-o. Suferința ce a venit, el a transformat-o în binecuvântare, și chiar prezența lui în sânul familiei sau în mănăstire, cu încrederea lui deplină ce o avea în Cel de Sus, nu a fost altceva decât o binecuvântare pentru cei din jur, cât și o pace pe care el știa să o transmită celor care veneau către el. La întrebarea pusă la un moment dat de cineva, anume «Cum ai putut răbda atâta suferință?», Vasile, monahul Serafim de acum, a răspuns: «A lucrat și mila Domnului, să văd că este mai de folos să fiu bolnav; mulțumesc lui Dumnezeu pentru această încercare. Cred că atunci când îngăduie Dumnezeu o cruce, o îngăduie cu o anumită măsură; mie mi-a îngăduit Dumnezeu crucea tot cu măsură, căci uneori când ziceam că nu mai pot, venea o mare alinare deodată. Nu era nimic altceva decât mângâierea Preabunului Dumnezeu, pe care o trimite celor suferinzi». Ajutat de sora lui, Andreea, a citit Viețile Sfinților și Sfânta Scriptură în întregime, minunile Sfântului Nectarie, ale Sfântului Ioan Rusu, ale Sfintei Xenia de la Sankt Petersburg, ale Sfântului Ioan Maximovici, și permanent, când se gândea la suferințele și torturile sfinților, cugeta că cele pe care le are el de suferit sunt prea puține. Faptul de a fi imobilizat în întregime la pat, fără să-ți poți mișca nici mâinile, nici picioarele, nici celelalte simțuri, să poți să-ți miști doar ochii, gura și limba, și să auzi ce se întâmplă în jur, și pe lângă toate acestea, să spui că toate acestea sunt puține pe lângă suferințele sfinților și ale mărturisitorilor din temnițele comuniste, arată o tărie de suflet extraordinară”.

De asemenea, la slujba Priveghiului, Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, l-a asemănat pe monahul Serafim cu dreptul Iov: „A pătimit mult cu trupul, însă sufletul său a fost mereu plin de bucuria în suferință, de bucuria credinței în învierea din moarte. Toți ni-l vom aduce aminte pe monahul Serafim ca fiind un om asemenea dreptului Iov. A fost un om al rugăciunii, dându-ne pildă de răbdare în suferință și nădejde. Ce dar poate fi mai mare pentru om decât credința în suferință? De aceea, cred că părintele Serafim a fost și va rămâne un ales al lui Dumnezeu, un bineplăcut al Lui”.

Rugăciunea de pe patul morții a părintelui Serafim de la Putna

Ultimele clipe din această viață, părintele Serafim și le-a petrecut în chilia sa de la Mănăstirea Putna, în prezența ierodiaconului Sebastian, medicul obștii, a monahului Zaharia, a monahului Ambrozie și a doi frați de mănăstire, Bogdan Hodorogea și Dan Munteanu. În jurul orei 22.55, părintele Serafim a început să vorbească, foarte clar și cursiv. În rândurile următoare, redăm ultimile sale cuvinte, reproduse atât din memoria celor ce erau de față, cât și după transcrierea a 16 minute de înregistrare:

Așteaptă puțin. Lasă-mă să mă gândesc… Da, vreau să spun ceva. Astăzi e sărbătoare și eu m-am îmbrăcat în haine de sărbătoare. Tu, care ești frumos, care ești bun, să mă ierți, Dumnezeule. Te rog, acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, ca văzură…

…să mi-o întorci cu adevăr… Tu, fiind un Dumnezeu adevărat, să mi-o întorci cu adevăr. Știu că... mă-nțelegi. Am nădejde că mă vei ierta. Cu aceste haine de sărbătoare… Deci, iar, te rog, Dumnezeul meu, iartă-mă… pentru mila Ta cea mare, iartă-mă! Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă! Dacă mă vei ierta, Îți voi fi recunoscător pentru toată viața. Am să mă... dacă ai... pentru Tine... cu o haină de sărbătoare... vezi... cât de frumos sunt… Și am nădejde, că, fiind un Dumnezeu adevărat, mă vei ierta… Mă vei ierta, Dumnezeul meu? Dumnezeul meu... Mă vei ierta, Dumnezeul meu? Mă vei ierta, Dumnezeul meu, mă vei ierta? Amin! Pentru totdeauna. Fă-mi o bucurie... Așa cum mă vezi, în haine de sărbătoare, te rog să mă ierți… Dacă mă vei ierta, Îți voi fi recunoscător pentru toată viața, Dumnezeul meu. Te rog, Dumnezeul meu, iartă-mă! Dă-mi o șansă… dă-mi o șansă… Dumnezeul meu… și Îți voi promite că nu Te voi mai supăra. Așa cum mă vezi acum, frumos, Te rog să mă ierți, Dumnezeul meu, Te rog cu adevărat să mă ierți, și Îți voi fi recunoscător pentru toată viața, Dumnezeul meu. Îți voi fi recunoscător pentru toată viața. Așa cum sunt frumos, acum, iartă-mă. Te rog, iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă, ca să Te iubesc cu adevărat. Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă… Pe toți, pe toți, iartă-ne… Pe toți, iartă-ne… Bine. Fă-mi bucurie, Dumnezeul meu, fă-mi bucurie. Am nădejde că mă vei ierta, Dumnezeul meu, am nădejde că mă vei ierta. Că mă vei ierta, Dumnezeul meu... Frumos...

Mă vei ierta... am nădejde... Dumnezeul meu, că mă vei ierta... Și dacă mă vei ierta Îți voi fi recunoscător pentru toată viața. Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă, și nu mă lăsa să pier. Am nădejde că mă vei ierta.

Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă și nu mă părăsi!

Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă și nu mă părăsi!

Ce zici, Dumnezeul meu, mă ierți?

Iartă-mă... iartă-mă! Iartă-mă, Dumnezeul meu, iartă-mă! Iartă-mă! Te rog, iartă-mă! Iartă-mă!

Oamenii duhovnicești, când se roagă lui Dumnezeu, poartă în inima lor pe toată lumea. Iertarea pe care ei o cer, o cer în numele tuturor. Păcatele celorlalți sunt păcatele lor. În ochii celor care i-au văzut neputința și suferința, fără să-l cunoască cu adevărat, „Vasilică de la Straja” - părintele Serafim a fost poate, întruchiparea unei sorți crude, nemiloase, nedrepte, demne de milă. Episodul trecerii sale la Domnul arată însă un lucru paradoxal: faptul că puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune și faptul că, deși în ochii noștri părintele Serafim nu era decât un monah obligat să stea toată viața țintuit pe un pat, în fața Celui ce vede toate el era în picioare, drept ca o lumânare. Deși nici unul dintre noi nu ne-am dori să trecem prin suferințele părintelui Serafim, toți ne-am dori să trecem la Domnul în modul în care a făcut-o el.