Sfinţii Teodori – biserică a cojocarilor ieşeni

Ne dăm seama că breasla devenise o asociaţie importantă, dintr-un dicton care circula la începutul secolului al XIX-lea, în târgul Moldovei: „Să-ţi vezi feciorul în breasla cojocarilor”. În acest context, dezvoltarea breslei a făcut ca asociaţia să aibă nevoie de o biserică, în care membrii să-şi trăiască bucuriile şi tristeţile.

Vitregia istoriei noastre naţionale, dar şi modestia străbunilor noştri au făcut ca portul lor de zi cu zi să nu fie din materiale extravagante, aduse de peste mări şi ţări, ci din obiecte de îmbrăcăminte ieşite din mâinile lor dibace. Cojocul şi bundiţa, iţarii şi iile înflorate, lucruri simple ce purtau în ele profunda spiritualitate a ţăranului român au constituit, dintotdeauna, „garderoba” străbunilor. Toate acestea, din motive practice – materia primă pentru confecţionarea acestora găsindu-se în bătătură.

Istoria a demonstrat că moda blănurilor şi a bijuteriilor nu ne aparţine nouă, românilor. Purtarea caftanului şi a blănii de samur din îndepărtatul Mosc rusesc a fost un obicei adus de grecii fanarioţi, care s-au căpătuit în Ţările Române. Iar cojocul a fost mereu îmbrăcămintea uzuală a ţăranilor, dar şi a boierilor pământeni. De ce cojoc? Pentru că oieritul a fost o notă caracteristică a românilor, încă din primele secole. Păstorii vlahi apar menţionaţi în documente, ca fiind prezenţi cu turmele lor până departe, în Croaţia, Albania, Macedonia şi Tesalia, în sudul Dunării. Poate că, de aceea, balada noastră populară Mioriţa este legată direct de această îndeletnicire.

Un document bizantin din secolul al XI-lea, din timpul împăratului Alexios I Comnenul, pomeneşte despre „vlahii păstori ce poartă înflorate faine din pieile oilor, meşteşugit lucrate, ce devin între umerii lor adevărate hlamide imperiale”. Faptul că bizantinii admirau cojocul românesc nu este întâmplător, având în vedere că, până astăzi, frumuseţea acestei haine constituie o mândrie pentru cel ce o poartă. Astfel, putem afirma caracterul cojocului – haină naţională tradiţională.

Dacă, la început au fost confecţionate în spaţiul vetrei familiale, cojoacele au trecut, în decursul istoriei, în preocupările meseriaşilor. În fiecare sat tradiţional exista o familie ce se ocupa de cojocărit. Aşa se explică mulţimea numelor de familie care derivă din ocupaţia de cojocar. Înfiinţarea centrelor urbanistice şi a iarmaroacelor a dus de la migrarea meşteşugului din vatra satului, în apropierea târgurilor şi a oraşelor – fenomen ce a conturat breasla cojocarilor.

Breasla cojocarilor din Târgul Ieşilor

Iarmarocul din piaţa dispărutei biserici Sfânta Vineri, de pe amplasamentul actualei Hale Centrale, avea un colţ dedicat curelarilor şi dubălarilor. Din descrierea armeanului Horev Martikian, călător prin Moldova secolului al XVII-lea, înţelegem că în centru oraşului „Uliţa cea Mare se întindea spre partea de răsărit a Curţii Domneşti. Ieşind din poarta de răsărit a Curţii Domneşti, prin dosul bisericii Sfântul Neculai, pornea Uliţa Rusească, a negustorilor de cojoace şi alte blănuri, numită şi Târgul de Jos (actuala stradă Smârdan). Printre ele şi înconjurată de un cârd de dughene şi acareturi bătrâneşti, se strecura la dreapta uliţa Medeanului a pieţei Sfânta Vineri, staniştea pestriţă a negustorilor, şufarilor, matrapajilor (precupeţilor) ce-şi atrăgeau muşterii răcnind pe lângă tărăbi”.

Însemnările călătorului armean pomenesc, astfel, de o întreagă stradă în care se comercializau cojoacele şi blănurile. Această stare a lucrurilor nu a durat foarte mult pentru că, între cele două clase meşteşugăreşti a intervenit un conflict. Dubălarii, cei ce prelucrau pieile pentru ambele meşteşuguri, s-au dat de partea blănarilor favoriţi ai boierilor greci, amatori de blănuri scumpe.

Cojocarii s-au văzut în pragul sărăciei, iar în această disperare s-au adresat mitropolitului Gavriil Calimahi, care era şi fratele domnitorului Ioan Teodor Calimahi. „De mila pruncilor acestor fraţi, statornicim breasla cojocarilor în veci nestrămutată, să muncească nesupăraţi în târgul Ieşilor”, prevede blândul mitropolit în hrisovul breslei cojocarilor, din 11 iunie 1760. Atelierele au fost mutate de pe uliţa Rusească, acolo unde au rămas doar blănarii, pe cursul râului Cacaina, actuala zonă Rosetti. Aici, breslaşii au început să-şi dubească singuri pieile de oaie, confecţionând cojoace, bundiţe şi căciuli. Încet, încet, tânăra organizaţie a prins rădăcini, astfel încât în jurul anului 1792, conducătorii meseriaşilor cojocari aveau titulatura onorifică de terzi-başa, un grad înalt în societatea vremii.

Ne dăm seama că breasla devenise o asociaţie importantă, dintr-un dicton care circula la începutul secolului al XIX-lea, în târgul Moldovei: „Să-ţi vezi feciorul în breasla cojocarilor”. În acest context, dezvoltarea breslei a făcut ca asociaţia să aibă nevoie de o biserică, în care membrii să-şi trăiască bucuriile şi tristeţile.

Sfinţii Teodori şi cojocarii ieşeni, un destin comun

Marea întâlnire dintre istorica biserică din capitala Moldovei şi breasla cojocarilor a fost un moment de bucurie pentru ambele părţi. Pe de o parte, biserica ridicată de Istrate Dabija în jurul anului 1665 avea nevoie urgentă de reparaţii. Rămasă orfană de familia domnitoare ce a ctitorit-o şi trecută printr-un incendiu devastator, biserica Sfinţilor Teodori ajunsese în ruină. După incendiere, locaşul de cult a fost reconstruit în jurul anului 1760, pe cheltuiala monahiei Sofia, fiică a jitnicerului Iordache Vârnav. După moartea monahiei şi căderea în dizgraţie a familiei vorniceşti, biserica avea nevoie de noi reparaţii.

În acel moment de răscruce a avut loc întâlnirea cu breasla cojocarilor, care căutau o biserică în care să se închine. Astfel, în jurul anului 1783, în timpul domniei fanariotului Alexandru I Deliberiu Mavrocordat, biserica Sfinţii Teodori a intrat în îngrijirea breslei cojocarilor. Au fost refăcute acoperişul celor două turnuri şi tencuiala exterioară, cu ornamente ce au creat un nou stil arhitectonic – preluat, mai apoi, de numeroase biserici din Ţările Române. Din muncă multă cu acul, cojocarii şi-au împodobit biserica cu numeroase cărţi de cult, candelabre aduse din Rusia şi un orologiu care a fost instalat în turnul principal, de pe pronaos. Importantă pentru istoria culturii noastre este şi colecţia de Minee, tipărite la Râmnicu Vâlcea între anii 1779-1780 – toate dăruite Sfinţilor Teodori de către meşterii cojocari.

Nota caracteristică a acestei biserici o reprezintă catapeteasma, unică în Moldova. Sculptată în lemn de trandafir, are încadrate icoane datând din timpul domnului Istrate Dabija. Icoanele Mântuitorului, Maicii Domnului, Sfinţilor Teodori şi Sfântului Nicolae sunt, probabil, opera iconarului Grigore Zugravul, pictate în anul 1665. Apoi, în timpul înfierii bisericii, se crede că meşterii cojocari ar fi mai adăugat încă un rând de icoane catapetesmei. Cercetătorii au observat o diferenţă de stil, încadrând în epoci diferite sistemul iconografic.

Biserica a fost în grija cojocarilor aproximativ un secol, timp în care bucuriile şi suferinţele au fost trăite într-un destin comun.

Semne cojocăreşti în istorie

Drumurile s-au separat în momentul în care bresla cojocarilor a fost ameninţată cu dispariţia. Prin înfiinţarea atelierelor corporatiste, chiar a unor mici fabrici de prelucrare a pieilor, cojocarii ieşeni au fost striviţi de dezvoltarea tehnicii şi a industriei. Mulţi au fost angajaţi de către fabrici şi, astfel, sistemul breslei cojocarilor a încetat în jurul anului 1920. Au mai rămas câteva familii care au continuat, la scară redusă, o meserie ce coboară din negura istoriei.

Moda hainelor de piele făcute industrial, pe baza şabloanelor, apoi a textilelor pe bază de fire plastice, urmate de actualele „fâşuri” a scos cojocul din portul românului. Îl mai întâlnim, însă, la bătrânii din Bucovina, care cu cinste îl îmbracă „Duminica, la biserică”.

Meşterii cojocari au dispărut, iar cojocul – această comoară naţională este pe cale de a se pierde şi el. Însă, ceva rămâne. Rămâne o biserică istorică din centrul Iaşului, care a supravieţuit până astăzi şi datorită breslei cojocarilor.  

De la același autor

Ultimele din categorie