Pocăință, spovedanie, auto-învinovățire – care e diferența?
Dacă nu-ți pui ordine în gânduri, atunci se naște un haos de necontrolat. Domnul nu ne-a dăruit numai talanți, ci și toate instrumentele necesare pentru creșterea duhovnicească și personală. Iar aici ne vine în ajutor posibilitatea de a ne pocăi și de a participa la Tainele Bisericii. Arta pocăinței, arta introspecției și auto-evaluarea vin la vârsta adultă.
Preotul Andrei Lorgus, psiholog, scriitor, profesor, fondator și rector al primului Institut de Psihologie Creștină din Rusia, ne răspunde la câteva întrebări despre pocăință și spovedanie.
Spuneți-ne, vă rog, care este principala diferență dintre „pocăință” și „spovedanie”?
Spovedania este Taină și are ca rezultat eliberarea sufletului de păcat, iar pocăința o precede și o însoțește. E un proces care are loc în suflet pe parcursul unei perioade de timp îndelungate. Spovedania este cununa pocăinței și constituie doar o parte din ea; ca timp durează foarte puțin, însă are o importanță foarte mare, tainică. Și dacă despre spovedanie putem vorbi ca despre o Sfântă Taină, atunci despre pocăință trebuie să vorbim ca despre un proces duhovnicesc, psihologic, un fapt, o activitate. Nu fiecare pocăință implică spovedania, dar fără spovedanie nu putem vorbi despre eliberarea sufletului de păcat, în sens mistic și duhovnicesc.
„Năravul din fire n-are isprăvire”?
Dacă o persoană spovedește regulat același păcat, ce se poate spune despre asta?
Păcatele repetate depun mărturie în primul rând despre faptul că în sufletul omului, în personalitatea sa, există unele probleme importante, complexe, cruciale, cu care trebuie să facă ceva. Acestea îi dau ghes să lucreze duhovnicește mai serios, cu mai multă grijă, și îl îndrumă să caute să clarifice motivele pentru care se tot repetă unul sau altul dintre păcate. Ce anume se află la rădăcina acestui păcat – o patimă, un obicei, anumite circumstanțe sau lipsa curajului, indiferența, lipsa de înțelegere a nevoilor din viața duhovnicească? Însăși repetarea păcatului îl îndeamnă pe om să caute motivele acestei repetări. Astfel că repetarea păcatului nu poate fi trecută cu vederea, ea cere o raportare atentă la sine.
Dar există oameni care spun: „Iată, merg la biserică deja de 10 ani și mereu spovedesc același lucru; cred că nu mă ajută deloc. Năravul din fire n-are isprăvire”.
Aceste cuvinte sunt mai degrabă justificative și arată că oamenii nu prea sunt familiarizați cu condițiile și sensul vieții duhovnicești, pentru că viața duhovnicească nu va fi niciodată mecanică: am venit, m-am pocăit și am uitat. Așa ceva nu se întâmplă! Viața duhovnicească este un proces lung și complex, care poate fi comparat cu modul în care un sculptor își cioplește în piatră sculptura. O prelucrează îndelung, la început taie o piatră mai mare, apoi una mai mică, apoi o cioplește, o șlefuiește... Treptat, lucrul său devine tot mai zvelt, însă durează îndelung și, cu fiecare zi, din piatră se dezvăluie o nouă figură. Tot așa și sufletul, în lucrarea duhovnicească, se prelucrează în mod constant, până ce se va obține o suprafață netedă, lină.
Există păcate care lasă urme în om atunci când acesta își schimbă stilul de viață. Acest lucru poate fi legat de comunitatea din care face parte, de grupul de prieteni, de locul de muncă… Atunci, omul trebuie să-și schimbe mediul, serviciul sau să iasă din vechiul anturaj, deoarece acestea îl încorsetează și îi creează o obișnuință nefastă. Sau acestea se retrag oarecum cu vârsta, se schimbă oarecum ca urmare a creșterii duhovnicești. Omul se dezvoltă din punct de vedere psihologic, personalitatea i se dezvoltă, se schimbă ceva la el.
Peștera interioară întunecată
Oare toți oamenii au capacitatea de a conștientiza propriile acțiuni, de a le evalua critic, de a trage concluzii cu privire la viața lor?
Nu, bineînțeles! În general, cultura pocăinței și viața duhovnicească sunt o artă, este nevoie și de pregătire conștientă, și de practică, și de instruire. Nimeni nu este pregătit pentru viața duhovnicească din copilărie. Arta pocăinței, arta introspecției și auto-evaluarea vin la vârsta adultă.
Există oameni care din copilărie s-au obișnuit cu meditația, cu auto-învinovățirea, dar totodată nu sunt pregătiți să se pocăiască. Pocăința și auto-învinovățirea sunt lucruri complet diferite, de aceea în nici un caz persoanele care se străduiesc să se cerceteze continuu în acest fel nu se pocăiesc. Nicidecum! Este nevoie de o cultură diferită și de noi deprinderi. Căința se învață, ea vine prin cunoaștere, prin duhovnicie, prin instruire și cu efort.
Care este, atunci, diferența dintre pocăință și auto-învinovățire?
Pocăința presupune să ne vedem propriile păcate, să le numim, să le înțelegem rădăcinile, să ne căim pentru ele și să ne eliberăm de ele cu ajutorul lui Dumnezeu prin Taina Spovedaniei, în timp ce auto-învinovățirea constă în a-mi provoca dureri pentru a-mi dovedi că eu sunt mai rău, pentru a transfera altcuiva responsabilitatea mea, pentru a-mi dovedi că nu pot să fac nimic, că nu trebuie să fac nimic, că pentru toate sunt vinovați cei care mi-au dat naștere.
Uneori, auto-învinovățirea constă și în faptul că omul tot ajunge la soluție, apoi se întoarce și spune: „Nu, nu este nicio cale de ieșire” – și continuă să se tot învârtă în această peșteră interioară întunecată.
Năzuința de a schimba ceva în propria viață îl poate scoate pe om din acest labirint întunecos?
Tocmai așa și iese! Când cineva obosește de mers într-un cerc închis, începe să caute și să-și pună la îndoială parcursurile și virajele obișnuite, iar apoi se oprește și își spune: „Gata, stop! E ceva în neregulă. Trebuie să privesc lucrul acesta dintr-un alt unghi!” și începe să caute alte puncte de vedere asupra propriei persoane și asupra situației, regândindu-și valorile în căutarea unei experiențe diferite de viață, a unei experiențe de auto-descoperire, începe să întrebe, citește, se interesează.
Una dintre nevoile de bază ale omului este această năzuință de a se schimba, de a crește, de a se dezvolta. Dorința de auto-dezvoltare ne-a dăruit-o Dumnezeu. Când spunem „după chipul și asemănarea”, avem în vedere inclusiv nevoia de dezvoltare și – ca parte integrantă a dezvoltării – nevoia de schimbare. Aceasta este o nevoie foarte profundă a persoanei, dar ea mocnește atâta timp cât personalitatea cuiva rămâne nedezvoltată. Poate să dea unele semnale de alarmă, dar uneori o anumită perioadă de timp „doarme” pur și simplu, iar omul rămâne pradă plăcerii date de stabilitatea sa, care oferă constant plăcerea continuității, a obișnuinței, a confortului.
Fără temei
Atunci când o persoană începe să se schimbe, începe să treacă printr-o oarecare criză, inclusiv printr-o criză de credință?
Desigur. Criza de credință însăși își are timpul său în viața credinciosului, precum și criza de personalitate. Dacă cineva hotărăște să se schimbe, atunci el pornește pe o nouă cale, o cale de distrugere a vechiului și de căutare a noului, iar aceasta este întotdeauna o situație de criză, pentru că un anumit timp – în toată această perioadă de tranziție de la vechea la noua persoană – se trezește într-o stare de dezechilibru.
Când șarpele își schimbă pielea, se ascunde pentru ca nimeni să nu-l deranjeze. Sau imaginați-vă o casă care trebuie așezată pe o nouă fundație. Atâta timp cât aceasta este în curs de mutare, în ea nu poate fi viață adevărată. Așa este și cu omul. Desigur, e vorba de criză și este una foarte grea!
Și ce ar trebui să facă cineva pentru a trece cu bine prin această criză dificilă?
Este dificil și de aceea trebuie să avem în vedere faptul că dacă cineva, să spunem, are un stres serios – cum ar fi concedierea sau divorțul, căsătoria, nașterea unui copil, pregătirea dizertației, o boală grea, sau cine știe ce altceva – atunci, privind lucrurile obiectiv, avem de-a face cu niște dificultăți care îi consumă omului prisosul de resurse, surplusul de energie. În această stare, îi este foarte greu să treacă prin criză, schimbare, pocăință, prin criza de credință. Pentru o astfel de criză are nevoie mai mult sau mai puțin de stabilitate, pentru a avea o atitudine obiectivă.
Ei bine, la drept vorbind, așa se întâmplă: atunci când cineva are o durere, atunci când îi merge rău, rareori face ceva atât de serios. Dar atunci când are resurse lăuntrice, chiar în acel moment se trezește în el și dorința de a schimba ceva.
Bucuria este resursă pentru spovedanie
Despre ce fel de resurse este vorba?
Resursele sunt forța, timpul, atenția, sănătatea, bucuria, dorința de a schimba ceva.
Bucuria? De obicei, pocăința este asociată mai degrabă cu plânsul...
Bucuria este acea energie pe care Domnul a dat-o cu prisos sufletului. Este acea energie din suflet inepuizabilă. Sufletul viu hrănește neîncetat personalitatea cu această bucurie. Ajunge să strălucească soarele în zori și deja ne bucurăm. Ajunge să înceapă păsărele să cânte, să plesnească primele frunze pe ram, ajunge să vedem niște flori, zâmbetele celor dragi și pe oamenii dragi – și iată că deja bucuria se deșteaptă în suflet, numai dacă nu „o sugrumăm” noi.
Prin urmare, sufletul în starea normală caută bucuria neîncetată și constantă și radiază această bucurie. Bucuria este lumina sufletului și, prin definiție, se revarsă din acesta, căci așa a făcut-o Dumnezeu. Dumnezeu Însuși este iubire și fericire și de aceea, creația cea asemenea lui Dumnezeu, omul, este veselă prin natura sa. Aceasta este natura sa duhovnicească: să se bucure. Dar noi nu „ne permitem” să ne bucurăm. Copiii își permit lucrul acesta, dar noi, adulții, nu ne permitem; prin urmare, pentru noi deja este o problemă, o sarcină să ne bucurăm. Să ne întoarcem la bucurie.
Dar cum contribuie bucuria la pocăință, la schimbare?
Ea îi dă sufletului sentimentul plinătății vieții, al integrității, iar acest lucru este o condiție necesară pentru a coborî în adâncuri...
Dar atunci când cineva înoată și vrea să se scufunde, trebuie mai întâi să-și țină capul deasupra apei, să respire adânc, să tragă aer în piept și abia apoi să se scufunde. Iată că și pentru a mă scufunda în adâncurile păcatelor mele trebuie să-mi ridic puțin capul, să privesc la soare, și să mă bucur. E nevoie și să plâng, dar ca urmare a faptului că-mi văd cu amărăciune păcatele. Dar eu nu-mi pot vedea păcatele negru pe negru, ci am nevoie neapărat de un fundal alb. Și ce anume este acest fundal alb? Sentimentul meu interior e că este vorba despre firea dată de Dumnezeu, lumina mea interioară. Și iată că pe fondul acestei lumini interioare, acel har divin care s-a dat sufletului meu la început, dar și prin mila Sa, eu pot deja să-mi văd faptele, să le evaluez în această lumină.
Esențialul
Ce anume ar trebui să facă cineva pentru ca spovedania sa cu adevărat să aducă roade și să ducă la schimbarea minții?
Aici sunt importante onestitatea, sinceritatea și credința în acea putere binecuvântată care poate face schimbarea în timpul Sfintei Taine. Dar condițiile principale sunt onestitatea și sinceritatea. Dacă la spovedanie cineva nu este sincer și cinstit până la sfârșit, atunci, de regulă, deja nimic nu se mai poate întâmpla.
Despre nebunii pentru Hristos – fragment din cadrul unui interviu cu Jean Claude Larchet
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro