Dintotdeauna, spiritualitatea răsăriteană a văzut spațiul monahal ca o lume aparte. O inimă însingurată care bate pentru alții, un loc în care rugăciunea este la ea acasă. Din păcate, logica noastră omenească a categorisit până și locurile lui Dumnezeu: mănăstiri mari vs. mănăstiri mici, bogate sau sărace, populare sau necăutate. Și, lista poate continua.

Însă, mai presus de toate, trebuie să înțelegem că, indiferent de statutul economic sau social, o mănăstire este un spațiu de sfințenie și duhovnicie. Un astfel de loc îl reprezintă și tânăra mănăstire Caraclău, din județul Bacău. Aflată în depresiunea Tazlău-Cașin, în mijlocul fânețelor nesfârșite, mănăstirea a fost o dorință împlinită a locuitorilor din satele înconjurătoare.

Crescători de animale și buni gospodari, credincioșii din Bârșănești și-au dorit o mănăstire pe pământurile lor, dintr-un motiv practic: satul se află în vecinătatea mai multor așezări în care locuiesc preponderent creștini romano-catolici. Mănăstirea a fost gândită ca un steag al ortodoxiei, un loc cu care ei să se poată mândri, dar și în care să-și găsească alinarea.

O mână de maici s-au alăturat acestui efort colectiv. Bucuria a fost mare când, de sărbătoarea Sfintei Ecaterina, în 2004, a fost sfințită biserica așezării de către Preasfințitul Ioachim, Episcopul Vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului.

Sub acoperământul Sfântului Spiridon, făcătorul de minuni, ocrotitorul mănăstirii, de la an la an, așezământul a crescut duhovnicește. Mica obște, deși cu resurse materiale limitate, a devenit o casă primitoare. Un loc în care și bogatul și săracul au fost puși la aceeași masă. Un loc din care, fiecare dintre ei a plecat mulțumit și mângâiat.