De Sfântul Nicolae: Cum mi-am pregătit ghetuțele sufletului?

Ghetuțele mele au tăcut. Doamne, minunate sunt lucrurile Tale! Minunate sunt darurile Tale, iar cel mai de preț este sufletul - aceste ghetuțe ponosite care așteaptă să fie umplute și înnoite cu Dragostea Ta, pe care doar dăruind-o mai departe își îndeplinește adevăratul sens și se umplu și se golesc, și iar se umplu și iar se golesc și niciodată nu secătuiesc pentru că se adapă din Izvorul cel de Viață dătător.

Se apropie Sfântul Nicolae, una dintre cele mai iubite sărbători de iarnă ale copiilor mari sau mici, de toate vârstele până la a suta iarnă, care așteptă cu bucurie și tremurând de emoție, daruri. Praznicul Sfântului Nicolae e precum steaua minunată care apare pe cerul inimii să vestească bucuria și cu pași hotărâți și încredințați ne poartă spre ieslea din Bethleem să-L întâmpinăm pe Pruncul sufletului nostru.

Ghetuțele sufletului meu abia trezite din somn își dau seama că le este dor de colinde, de zăpadă, de zâmbetele și glasurile copiilor care se bulgăresc, de colindătorii care în ziua de Sfântul Nicolae încep să pregătească vestirea Nașterii Domnului, de bisericile care se împodobesc cu bucurie și lumină, de masa cu bunătăți pregătite de mama care mă așteaptă cu nerăbdare să vin acasă și tata care cioplește ca altă dată o sanie din lemn.

Și dacă toate acestea lipsesc, asta înseamnă că nu există bucurie și miros de sărbători?

Ghetuțele sufletului meu încep să lăcrimeze și să-și deschidă alte sertare cu amintiri: copilașii triști de la colț de stradă care întind mâna  tremurândă și înghețată, care nu se bucură de jocurile iernii fără a simți grija pâinii și a hainelor, mamele părăsite, familiile dezbinate, bătrânii de prin cămine, bolnavii din spitale și aceștia își pregătesc ghetuțele ca să fie umplute cu nădejde și dragoste, cu o mână întinsă și caldă, cu un zâmbet, cu o prezență, cu o mângâiere, cu multă dragoste.

„Ghetuțele mele sărace, ponosite și vechi cum să vă fac noi și curate? Cum să vă fac din nou ca la început? Voi sunteți aceleași până la sfârșitul vieții. O singură pereche de ghetuțe! Ați fost pline odată și strălucitoare, dar acum sunteți goale!”

„Așa suntem e adevărat și pline am fost odată!
ție Dumnezeu ți-a dat, multe daruri laolaltă,
dar în toată astă vreme tu ai strâns mereu, mereu,
n-ai văzut măcar o dată ce se-ntâmplă-n jurul tău,
nu ai vrut măcar o clipă să împarți din aste daruri,
ci trăit-ai doar cu frică să nu pierzi ce e al tău!
Vai, nebune, nici gândit-ai, toate-s de la Dumnezeu! ”

Rușinată de glăsuirea ghetuțelor am căutat răspuns din nou la ele, explicându-mă că întotdeauna am ajutat, că mereu am dat la săraci, că am încercat să fiu un creștin model și totuși nu înțeleg de ce sunt goale și ponosite; unde sunt darurile de la început? Iar ele…

„Dat-ai este-adevărat. Însă cum?
Oare-n gând ai fost curat?
Oare-n inimă, cu milă?
Cu iubire ori cu silă?
Dat-ai tu de ochii lumii?
Ori de-a Celui de Sus frică?
Ori din dragoste de oameni?
Ori din prisos, din risipă?
Dacă-n fiecare semen ai vedea tu pe Hristos
Atunci nici măcar o ață n-ar fi dată de prisos.
Nu–i nevoie să cumperi lumea, cu ea să milostivești
Doar cu-n zâmbet poți face milostenie de voiești!”

Ghetuțele mele au tăcut. Doamne, minunate sunt lucrurile Tale! Minunate sunt darurile Tale, iar cel mai de preț este sufletul - aceste ghetuțe ponosite care așteaptă să fie umplute și înnoite cu Dragostea Ta, pe care doar dăruind-o mai departe își îndeplinește adevăratul sens și se umplu și se golesc, și iar se umplu și iar se golesc și niciodată nu secătuiesc pentru că se adapă din Izvorul cel de Viață dătător. Și astfel ghetuțele mele se bucură și se aseamănă tot mai mult cu Începutul…

De la același autor

Ultimele din categorie