Încă de la primii săi paşi pe calea nevoinţei, Stareţul a avut nostalgia întâlnirii cu un părinte duhovnicesc. Un om duhovnicesc în adevăratul sens al cuvântului, cu experienţa potrivită, care să-l înveţe şi să-l povăţuiască în această viaţă atât de delicată şi tainică. Şi cu toate dezamăgirile sale, precum ne spunea, nu înceta să caute şi să nădăjduiască. Pe atunci se răspândeau printre monahi destule povestiri despre pustnicii nevăzuţi, care se arătau uneori unor duhovnici liturghisitori pentru a se împărtăşi. Lucrul acesta a fost multă vreme o ispită pentru cei doi Stareţi, care se străduiau şi căutau neîncetat să-i întâlnească. Căutând cu stăruinţă, au cutreierat toate peşterile şi colibele şi orice altă urmă de locuinţă veche, care mărturisea că vreodată locuise acolo un pustnic.

La Chilia Sfântului Petru Athonitul, după Kría Nerá (Apele Reci), în hotarele Marii Lavre, se liniştea pe atunci renumitul părinte Daniil. Acesta era un pustnic adevărat şi trăia aproape zăvorât. Nu ieşea din îngrăditura chiliei sale şi se nevoia în priveghere şi în rugăciune, slujind zilnic Sfânta Liturghie. Fire tăcută şi fără griji, şi-a alcătuit diferite programe de nevoinţă în viaţa sa. Nu avea vizitatori şi nici nu primea uşor în orele în care se liniştea şi se ruga, mai ales în timpul Liturghiei, pe care, de obicei o săvârşea după miezul nopţii. Stareţul Iosif şi-a dat seama de sfinţenia locului şi a acestui stareţ şi l-a rugat să le îngăduie ca din când în când să vină la Liturghie şi să se mărturisească la el, mai ales că stăteau la Schitul Sfântului Vasile, care nu se afla foarte departe de acolo. Şi stareţul a acceptat rugămintea lor.

Despre acest mare stareţ, părintele Daniil, va trebui să se găsească cineva care să scrie mai multe, pentru că noi ştim foarte puţine. Aici însă doar ne vom referi la el, ca să nu se uite cuviosul său nume, deoarece este unul dintre eroii contemporani ai vieţuirii athonite. Fiind din fire liniştit şi tăcut, precum am spus, împodobit cu smerenie, voia mereu să se ascundă şi să nu fie văzut, lucru obişnuit la adevăraţii monahi. Totdeauna înfrânat, nu dezlega la untdelemn aproape niciodată, ci mânca legume fierte şi doar o dată pe zi la ceasul al nouălea [ora 3 dup-amiază]. Priveghea în fiecare noapte, rugându-se singur, şi înainte de miezul nopţii mergea la biserică, unde citea o mică parte din slujbă, mai ales catisme din Psaltire. După miezul nopţii începea Liturghia, pe care o săvârşea foarte rar şi cu atenţie. Adesea întrerupea cursul ei din pricina lacrimilor pe care le vărsa la citirea rugăciunilor, şi astfel, de multe ori numai Liturghia ajungea să dureze chiar şi patru ore.

„De multe ori, ne spunea Stareţul Iosif, îl sileam să ne spună vreun cuvânt duhovnicesc ca să ne folosim, dar el evita, aducând ca pretext cuvântul Cuvioasei Singlitichia, care se referă la patima slavei deşarte: «Opaiţul când arde, îi luminează pe ceilalţi, dar apoi îşi arde propriile sale buze»”.

Un frate evlavios de la Nea Skiti (Noul Schit) ne-a spus că odată l-a vizitat pe acest sfânt bătrân Daniil împreună cu stareţul lui, care era vechi prieten şi cunoscut al bătrânului.

„Eu, ne spunea fratele, eram mirean şi abia venisem în Sfântul Munte, după ce terminasem armata. De îndată ce am ajuns, stareţul meu l-a heretisit printr-o închinăciune şi apoi m-a îndemnat, pe tăcute, să fac şi eu la fel. M-am apropiat, mi-a strâns mâna şi mi-a spus pe nume:

– Bine ai venit, Sterghie! Bine ai făcut că ai venit în Grădina Maicii Domnului şi aproape de stareţul Neofit. Stai şi fă răbdare, şi peste puţin timp va veni şi Nicu şi o să rămâneţi împreună aici!

Nicolae era fratele meu cel mai mic după trup. Ne despărţiserăm de multă vreme, deoarece rămăseserăm orfani. Nu mai ştiam nimic unul de altul, pentru că eu am lucrat în Livadia, după care am mers în armată, iar Nicu a plecat de mic la Atena şi lucra pe la brutării. Apoi s-a întors către stareţul meu şi l-a încurajat să ne ţină pe amândoi. După aceea, chemându-l pe ucenicul său Antonie, i-a spus să ne facă un ceai, iar mie să-mi pună mult zahăr. Când a adus ceaiul, am văzut că al meu avea o înfăţişare urâtă, ca şi cum ar fi căzut funingine în el. Când l-am gustat, am făcut un gest de scârbă şi l-am lăsat jos. Atunci bătrânul m-a întrebat:

– Sterghie, e bun ceaiul?

– Nu, Părinte! i-am răspuns nemulţumit. A căzut în el funingine din coş şi este ca o otravă.

Atunci bătrânul a găsit prilejul potrivit să mă înveţe sensul vieţii călugăreşti pe care o alesesem.

– Nu, fiule, îmi spuse stareţul, n-a căzut funingine în el, ci este din ghindă sălbatică din pădure, care este amară şi searbădă, şi închipuieşte nevoinţa vieţii noastre amare şi acre de aici, dar pe care o va îndulci Domnul în Împărăţia Sa.

Cuvintele acestea ale lui le păstrez în minte totdeauna, de parcă ieri mi le-ar fi spus. Cât despre fratele meu, într-adevăr, a venit după doi ani şi am trăit toată viaţă în aceeaşi chilie, în care am venit de la început şi în care am rămas şi după moartea stareţului nostru”.

Aceştia au fost fraţii Chiril monahul şi Neofit ieromonahul din obştea bătrânului Neofit sculptorul, de la Chilia „Izvorul Tămăduirii” (Nea Skiti).

Harul ce se sălăşluise în sufletul bătrânului Daniil era atât de îmbelşugat, încât cunoştea în amănunt şi cu exactitate cele de la distanţă şi cele necunoscute. Spre sfârşitul vieţii sale slăbise şi nu mai putea să stea singur în picioare, dar tot nu-şi lăsa tipicul său. În ultima zi, înainte de plecarea sa, a cerut să fie sprijinit şi dus afară până în curtea chiliei lor. A ieşit cu multă osteneală, şi-a rotit privirea în jurul său şi în sus, a suspinat uşor şi a spus: – Lume deşartă! Toate sunt deşertăciune!

Şi încet-încet s-a întors la patul său. După câteva ore a plecat la Cer, pe care atât de mult l-a iubit şi pentru care atâta s-a ostenit. Acestea despre preacuviosul părinte Daniil.

„Într-o vară, ne spunea Stareţul, atunci când ne străduiam să trăim fără nici o grijă, eram foarte chinuit. Trupul meu ajunsese la istovire din pricina nevoinţei. Încercam să nu cedez, fiindcă credeam că «răbdarea săracilor nu va pieri până în sfârşit» (Ps. 9, 19). Spre sfârşitul celor opt ani, am observat că războiul trupesc se mărea şi mai mult. Mijloacele mele de apărare nu mai rezistau mult, pentru că Harul se retrăgea, iar în rugăciune nu mai aflam atâta mângâiere. În astfel de clipe ajută mult mângâierea omenească de la părinţii şi fraţii adevăraţi, care au experienţa războiului şi a stărilor sufleteşti. Pentru noi însă, aceasta era foarte greu, fiindcă, prin încercarea noastră de a ne depărta de legăturile cu semenii de dragul liniştii, mulţi ne considerau înşelaţi şi de aceea ne evitau. Şi nu era numai asta. Cei care nu cunoşteau bine realitatea, ne ironizau şi ne batjocoreau. Atunci, într-adevăr, s-au împlinit cele spuse de David: «înmulţirea durerilor lui» (Ps. 68, 27). Singura mângâiere ce ne rămăsese era stareţul de la Sfântul Petru, duhovnicul Daniil. Acolo ne găseam scăparea adeseori, căci stareţul ne mângâia, mai ales când ne vedea că încercăm cu sinceritate să ne nevoim pentru mântuirea noastră.

În această perioadă de luptă aspră, într-o seară de vară ne aflam în obişnuitele locuri de la Sfântul Vasile, aproape de Kría Nerá. Mă simţeam foarte îngreuiat, căci Harul nu-mi arăta nici o mângâiere. Neavând ce să fac altceva ca să mă odihnesc sufleteşte, am hotărât să-l cercetez pe duhovnic. Aşa că am pornit încet spre el. Nu aveam putere şi mă opream foarte des, mărturisindu-mă Celui ce cercetează inimile şi rărunchii:

«Preabunule Stăpâne, eşti de faţă şi pe toate le vezi. Ce altceva ceri de la mine, o făptură săracă şi slabă? Intenţia mea o ştii. Ce altceva pot face? Nu mă depărtez de nădejdea în ajutorul Tău şi îndrăznesc la îndurările Tale, că nu mă vei părăsi. Pentru ce atâta silă? Se va nărui oare intenţia mea cea bună? Nu mă părăsi, Dumnezeule, Mântuitorul meu, nădejdea tuturor celor ce nădăjduiesc întru Tine!».

Când am pornit din nou, înaintea mea am auzit un ciripit de pasăre şi îndată am simţit o schimbare înlăuntrul meu. Acea greutate covârşitoare care mă apăsa s-a îndepărtat şi am înţeles, ca de obicei, că erau semnele unei mângâieri. Înlăuntrul meu, Harul a început să se înmulţească, iar puterile mele sufleteşti s-au înnoit şi, ca întotdeauna, mintea mea se putea îndeletnici uşor cu mulţumirea şi cu doxologia, potrivit cu măsura în care o îndemna Harul. Iar acestea se săvârşesc numai dacă Harul este în această măsură. Dacă însă Harul se măreşte, atunci mintea şi simţurile încetează să mai lucreze şi rămâne numai contemplaţia ca principal îndrumător. Deodată am auzit pentru a doua oară ciripitul acela, însă, neasemuit mai dulce decât cel dintâi şi mi se părea că îl auzeam înaintea mea la o distanţă foarte mică. Simţurile mele nu încetaseră să lucreze şi credeam că de voi mai merge puţin înainte, voi vedea pasărea ce ciripeşte. Într-adevăr, am grăbit pasul şi mă zoream să văd ceva. Din nou s-a auzit acel ciripit tainic şi în acel moment simţurile au încetat, iar mintea a fost răpită, ieşind din sine într-o întindere nesfârşită de lumină. Înainte de aceasta cred că am apucat să mă reazem de ceva pe cărarea pe unde mergeam. Apoi însă, precum spune şi Pavel Apostolul, «fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie» (2Cor. 12, 2), mi se părea că urcam pe un munte. Cele spuse de mine sunt pe măsura înţelegerii, cunoştinţelor şi reprezentărilor noastre. Însă, când omul se află în acele stări mai presus de fire, nu există nimic acolo care să semene, fie chiar şi în cea mai mică parte, cu lucrurile acestei lumi”. Noi l-am silit să ne explice acestea în amănunte, iar el s-a exprimat astfel: „Mi se părea că urcuşul meu se făcea pe un munte mare şi că mă îndreptam spre vârful lui, pentru că ceva mă încredinţa că trebuie să ajung acolo. Călătoria mea era îndrumată de acel glas dulce şi melodios, care se auzea mereu înaintea mea, rugându-mă să-l urmez. Nu eram obosit şi nici nu simţeam greutatea trupului. Nici mişcările mele nu erau în hotarele acestui timp. Fără să înţeleg cum, am ajuns în vârf, unde am avut o nouă uimire, văzând măreţiile lui Dumnezeu.

Înaintea mea se întindea o câmpie imensă, fără hotare şi fără să i se vadă undeva sfârşitul. Era ca marea. Iar lumina ce se răspândea peste tot era neasemuit de albă, atât de albă încât am rămas uimit. Şi fără să-mi dau seama, am început să merg spre răsărit. Curiozitatea m-a silit să aflu ce sunt toate acestea şi ce va fi la capăt, unde credeam că voi ajunge, pentru că glasul pe care îl auzeam venea dintr-acolo. Mersul meu era atât de iute, încât nu ştiu cum am străbătut distanţa aceea imensă şi am ajuns la capăt, unde se vedeau zidurile unei cetăţi mari.

Când am ajuns aproape de acea cetate, m-am aflat înaintea unei porţi uriaşe, a cărei frumuseţe m-a făcut să mă opresc şi să o admir. Şi mi-am spus: «Ce om poate face lucrul acesta?». Nu se auzea nimic, ci stăpânea o nespusă linişte şi o pace dumnezeiască. Se auzea numai acel sunet melodios al ciripitului, care ieşea dinăuntrul acestor ziduri. După ce am admirat puţin frumuseţea şi aşezarea acestor lucruri mai presus de fire, mi s-a aprins dorinţa să văd ce este înăuntru şi să aflu ce este acea zburătoare cerească care ciripea atât de plăcut. Nevăzând pe nimeni pe care să-l întreb sau să-i cer voie, mi-am făcut cruce şi am intrat înăuntru prin acea poartă.

Dar, o, minunile Tale, Doamne al puterilor! «Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale» (Înţ. Iisus Sirah 11, 4). De îndată ce am intrat, ochii mei s-au întâlnit cu măreţia şi slava celor ce se aflau acolo. M-am oprit şi am rămas nemişcat, nemaiputând gândi nimic. Admiram numai acea slavă dumnezeiască, înlăuntrul meu întipărindu-se ideea că aceasta este Cetatea lui Dumnezeu. Când am privit pardoseala Cetăţii, am fost robit de priveliştea slăvitei ei alcătuiri, pe care cugetul omului nici nu şi-o poate închipui. Atâta slavă se afla acolo, încât era cu neputinţă ca vederea minţii să se desprindă de ea, ci numai o oarecare mişcare a celor de acolo m-ar fi putut ajuta să-mi eliberez privirea şi să mi-o întorc în altă parte. Zidurile care înconjurau această Cetate Sfântă erau minunate în alcătuire, în nemărginire şi în înălţimea lor, căci cu cât înălţai privirea să le vezi capătul, cu atât se înălţau şi ele. Însă, uimirea mea a ajuns la culme atunci când, în sfârşit, am văzut acea zburătoare preafrumoasă cu glas îngeresc.

În centrul acestui loc minunat, care era biserică sau cetate – numai Dumnezeu Care le-a creat ştie – era ceva suspendat, ceva ca policandrele bizantine din bisericile Sfântului Munte, de mărime uriaşă, dar nu erau din metal sau din alt material neînsufleţit, ci dintr-o mulţime de păsări cântătoare de o neînchipuită frumuseţe şi felurime a culorilor şi a înfăţişărilor, care ciripeau toate scoţând un cântec ca un imn, neînţeles pentru mine, dar atât de melodios, încât a umplut toată fiinţa mea de Harul lui Dumnezeu. Iar în mijlocul lor stătea cu măreţie păsărica pe care am auzit-o la început, care, cu o voce neschimbată ca cel ce ţine isonul, dădea ritmul acelei cântări minunate.

Câtă vreme am stat acolo, numai Dumnezeu ştie, Cel Care mângâie pe cei pe care bunătatea Sa Îi cunoaşte. Cum admiram astfel toate aceste măreţii ale lui Dumnezeu, mi s-a părut că am auzit afară de poarta prin care intrasem venind un ropot. Voiam să întâlnesc pe cineva care să-mi spună ce erau toate acelea şi de aceea m-am întors şi am ieşit pe poartă, dar n-am apucat să văd pe nimeni. Deodată mi s-a părut că mă îndrept spre miazănoapte, coborând iarăşi pe unde am venit, dar parcă nu mergeam prin acelaşi loc.

Şi acolo am întâlnit lucruri minunate, pentru că mi se părea că pe unde treceam erau pâlcuri de măslini şi ţinuturi locuite, însă toate erau mai presus de fire. Când m-am apropiat de capătul povârnişului acestui munte minunat, am văzut că sub picioarele mele se întinde o câmpie uriaşă, verde, plină de copii mici, unii mai mari, alţii mai mici, care se jucau cu multă bucurie. După ce am admirat mulţimea lor, dar şi cuminţenia şi bucuria pe care o aveau, am cotit într-o parte, aşa cum mă conducea locul, mergând spre intrarea – aşa credeam – în acel loc, unde erau copaci foarte înalţi şi deşi.

Când, într-adevăr, am ajuns la intrare, care era o minunăţie dumnezeiască, am văzut şezând pe un divan, într-o pace adâncă, un bătrân împodobit cu multă cuviinţă, bunătate şi dragoste. M-am apropiat de el cu mult respect şi i-am făcut metanie. Acela mi-a dat mâna şi mi-a surâs cu multă gingăşie părintească şi mi s-a părut că mi-a pus în mână trei bucăţele de pâine albă, ca anafora noastră, pe care le-am strâns bine. Apoi m-am întors ca să plec şi mi-am revenit în sine.

M-am trezit în picioare, rezemat de o piatră, aşa cum mă aflam când am auzit minunatul ciripit pe cărarea pe unde mergeam spre duhovnic. Plin de bucurie duhovnicească şi uimit de atâtea măreţii ale bunătăţii lui Dumnezeu, de care mă învrednicisem din negrăită milostivirea Sa, m-am întors înapoi. Mergeam la părintele Arsenie şi îmi repetam în sine cuvântul marelui nostru învăţător, Pavel: «pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava ce ni se va descoperi» (Rom. 8, 18). Căci, într-adevăr, «cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (I Cor. 2, 9). Când mi-am revenit, ţineam mâna strânsă şi când mi-am adus aminte de ce am strâns-o, am deschis-o, dar n-am găsit bucăţelele. Se pare că erau duhovniceşti, pentru că înlăuntrul meu simţeam o nesfârşită desfătare şi bucurie. Iar în următoarele douăzeci şi patru de ore nu mi-am adus aminte de nici o nevoie trupească, ci plângeam cu lacrimi de bucurie, mulţumind lui Dumnezeu că S-a pogorât atât de jos spre omul cel smerit”.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 42-49)