Au mulţumit bătrânului Daniil şi i-au făgăduit că îl vor asculta. Cu binecuvântarea sa, au găsit foarte repede şi în apropiere, Chilia „Buna Vestire”, unde locuiau bătrânii Iosif şi Efrem. Aceştia doi erau fraţi după trup, din Albania, şi acum se aflau la adânci bătrâneţi. Locuiseră acolo de la o vârstă tânără, nevoindu-se bine şi cu multă sârguinţă după tradiţia monahismului athonit. Bătrânii aceştia erau urmaşii întemeietorului chiliei lor, Nicodim Dionisiatul, un monah învăţat, scriitor şi sihastru. Acest monah, Nicodim, este vrednic de toată lauda, pentru că din râvnă dumnezeiască a părăsit funcţia de conducere ce o avea în Mănăstirea Dionisiu şi s-a retras singur în locul unde a zidit această chilie cu bisericuţa în cinstea Bunei Vestiri a Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu. Acest atlet vrednic de pomenire a lăsat acolo şi lucruri de valoare pentru acele vremuri, cărţi ale Sfinţilor Părinţi, precum şi manuscrisele sale, pe care urmaşii lui le-au împrăştiat mai târziu, în virtutea obiceiului de a nu avea nimic. Astfel, cei doi bătrâni, Iosif şi Efrem, erau pustnici autohtoni şi moştenitori ai vieţii aspre, dar şi a binecuvântării minunatului lor stareţ. În afară de aceşti doi fraţi, ce vieţuiseră acolo şi alţi doi, tot fraţi după trup, Nicolae, care adormise, şi Nicodim, care plecase la Noul Schit şi se stabilise la Chilia Sfântului Antonie, unde a avut ucenic pe un oarecare Iosif. În zilele acelea a adormit Iosif, şi a rămas la chilie numai bătrânul Efrem Dogarul. El era simplu, fără răutate, liniştit, paşnic, extrem de tăcut şi foarte bun.

Bătrânul Efrem nu ştia cum să-şi exprime bucuria la venirea şi la cererea celor doi tineri ucenici de a sta sub ascultarea sa. Lăcrima de multe ori de emoţie şi de bucurie, când vedea râvna şi dăruirea noilor săi ucenici, care n-au întârziat să se armonizeze complet cu tot programul şi felul său de viaţă.

Simplitatea şi grija bătrânului Efrem de a nu tăia râvna tinerilor pentru nevoinţa ce doreau s-o facă, au dat prilej să se organizeze programul, astfel încât să se limiteze, după putinţă, întâlnirile fără scop, să se stăruie în cât mai puţină grijă pentru muncă – care de obicei era de obşte – şi să se practice mai mult Rugăciunea lui Iisus şi întoarcerea spre sine. Uneori, când se încălca programul fără motiv şi tinerii se supărau pe bătrân, el le răspundea cum că nici lui nu-i plăcea ceea ce se petrecea, dar se ruşina să le spună celorlalţi.

– Nu mă odihneşte nici pe mine acest obicei şi în toată viaţa mea am suferit. Luaţi voi răspunderea, pentru ca, pe cât se poate, să ne putem păstra pacea.

Din păcate mai era şi o altă pricină, afară de altele, care se făcea piedică liniştii lor. Un vechi obicei al tuturor celor ce locuiau în latura aceea era ca să treacă prin curtea chiliei lor atunci când mergeau sau se întorceau de la Katunakia. Alt obicei al locului aceluia era adunarea, fireşte, de bună voie, a părinţilor din împrejurimi la diferite ascultări din apropierea sărbătorilor şi a praznicelor. În afară de acestea, şi meseria de dogar crea nu puţin zgomot, mai ales în perioada de toamnă. Toate la un loc creau o piedică serioasă programului noii obşti, provocând astfel nemulţumiri.

Cei doi ucenici, şi mai ales cel mai tânăr, viitorul nostru Stareţ Iosif, având experienţa şi flacăra Rugăciunii, n-au făcut nici un compromis, pentru că ori de câte ori se întâmpla să treacă cu vederea Rugăciunea, simţea o mare silă. Asta cred că o simt toţi cei ce au descoperit înlăuntrul lor lucrarea Rugăciunii, care îi sileşte pe lucrătorii ei să nu o întrerupă. Ca să se poată nevoi mai mult cu Rugăciunea, căreia, după iscusiţii Părinţi, îi trebuie linişte şi mai ales stăpânirea minţii, la marginea locului unde stăteau au construit un fel de peşteră din scânduri sub o piatră mare, înclinată. Iosif mergea acolo în fiecare seară şi, începând de la apusul soarelui, rostea Rugăciunea neîncetat timp de şase ore. Stătea pe un scăunel mic de lemn şi îşi ţinea mintea în inimă. Acesta era un mod deosebit şi intensiv de nevoinţă duhovnicească, mai greu decât celelalte îndatoriri duhovniceşti obişnuite. După această nevoinţă aspră zilnică mergea la chilie şi se odihnea. Pentru respectarea programului avea un deşteptător, pe care-l punea să sune la ora şase. Acesta dădea semnalul terminării canonului. Îl punea mai departe de el, ca să nu-l deranjeze, şi-l auzea numai când suna.

Stareţul Iosif era un om hotărât, neînfricat, neînduplecat în respectarea programului şi iubitor de rânduială, pe care totdeauna o respecta, chiar şi în clipele grele ale vieţii sale. Dintre toate nevoinţele sale, pe care le cerea neîncetata sa iubire de osteneală, cea mai importantă preocupare a sa era Rugăciunea. Rugăciunea, în sensul ei duhovnicesc, aşa cum îl învăţase Harul, adică să-şi ţină mintea în inimă. Se îndeletnicea cu multă sârguinţă cu această nevoinţă şi n-o schimba cu nici o altă ocupaţie, fie ea chiar şi programată.

Odată era un praznic împărătesc, cred că Botezul Domnului, şi părintele Arsenie împreună cu bătrânul Efrem au mers după obicei la priveghere la o chilie vecină. Bătrânul nostru nu a mers, ci se ocupa cu Rugăciunea în peştera sa improvizată.

„Acolo, ne spunea el, mă rugam, fiind adâncit în mine însumi, şi luam aminte la dulceaţa rugăciunii. Deodată m-am umplut de lumină care, încet-încet, s-a mărit, astfel încât s-a revărsat peste tot locul acela. Dar această lumină nu era firească, precum este lumina zilei, pe care o vedem. Atunci au apărut înaintea mea trei copii, cam între şase şi opt ani, cu toate trăsăturile şi însuşirile chipurilor lor identice, încât era cu neputinţă să distingi ceva deosebit la ei. Erau atât de plini de Har şi atât de frumoşi, încât privirea lor mi-a robit toate simţurile. N-am mai simţit nimic altceva, ci numai mă minunam. Erau la o distanţă de doar câţiva metri de mine, când au început să păşească în acelaşi ritm, cu acelaşi pas şi cu o aceeaşi mişcare spre mine. Toate mişcările şi însuşirile lor îţi dădeau impresia că vezi un singur copil, şi totuşi erau trei. Şi cântau foarte melodios: «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia». După ce s-au apropiat destul de mult de mine, încât cred că i-aş fi putut atinge dacă întindeam mâna, s-au retras iarăşi în acelaşi ritm, fără să se întoarcă cu spatele, continuând aceeaşi cântare. Iar când spuneau «Aliluia» mă binecuvântau cu mânuţele lor, aşa cum face preotul”.

Când, din curiozitate, l-am întrebat ce gândea în acele clipe, mi-a răspuns că în aceste cazuri nu există gânduri şi întrebări, pentru că mintea, fiind robită în contemplaţie şi strălucită de dumnezeiescul Har, nu lucrează nimic al său.

„Singurul lucru de care îmi aduc aminte, a continuat Stareţul, este că eram într-o stare atât de fericită, încât am simţit ceva asemănător cu cele spuse de Apostolul Petru: «Bine este nouă să fim aici» (Matei 17, 4) şi mă miram cum de aceşti copilaşi ştiu să binecuvânteze, fiind atât de mici. După ce vedenia aceea a ţinut atât cât a binevoit Harul şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, împreună cu cei trei copii a plecat şi lumina. Mi-am venit întru sine şi am văzut că timpul meu obişnuit pentru rugăciune trecuse, deoarece ceasul sunase de multă vreme fără ca să-l aud”.

După această vedenie, Harul rugăciunii s-a înmulţit, a crescut şi mai mult setea de linişte, iar mintea sa nu se mai îndeletnicea cu nici un lucru pământesc. Însă s-au înmulţit şi ispitele, iar condiţiile locului nu mai puteau fi suportate. Una din două trebuia făcută: fie să părăsească programul şi modul lor de viaţă şi să se conformeze cerinţelor locului, fie să plece în altă parte, unde condiţiile locului să slujească scopului lor. Au preferat ultima variantă.

Părinţii de primprejur se purtau cu dragoste şi orice neînţelegere iscată ar fi fost iraţională. Cu toate acestea, tinerii l-au chemat pe bătrânul lor, Efrem, şi i-au spus în amănunt ceea ce se întâmplă. El a înţeles situaţia. Cerându-i părerea, ce ar fi mai de folos să facă şi aflând că el mai degrabă preferă pacea decât neînţelegerea cu părinţii, toţi trei au hotărât plecarea definitivă din locul acela şi stabilirea la Schitul Sfântului Vasile, un loc înalt, depărtat şi liniştit. În timpul şederii lor la Katunakia, bătrânul Efrem a îmbrăcat în schima mare pe Părintele Iosif. Călugăria lui s-a făcut la peştera Sfântului Atanasie de către duhovnicul ce se liniştea acolo.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 28-31)