„Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului” (Psalmul 83, 1)

Pentru un suflet fără experienţă, dar aprins de râvnă dumnezeiască, orice loc şi orice prilej care se iveşte provoacă entuziasm şi interes. Locul îndepărtat şi liniştit al Viglei, care nu este tulburat de nici o grijă sau zgomot, a atras mai mult atenţia tânărului nevoitor. De îndată ce a sosit aici, el a început să facă o cercetare amănunţită pentru a afla locul unde ar putea să se sălăşluiască mai bine. Având adânc întipărite în mintea sa primele impresii din Vieţile Sfinţilor pe care le citise, nu credea că acum nu s-ar mai putea găsi aceleaşi condiţii şi aceleaşi moduri de viaţă ca atunci. Credea că trebuie să existe pustnici necunoscuţi, goi, fără griji, ocupaţi numai cu rugăciunea şi contemplaţia. Imaginaţia, ca rezultat al râvnei aprinse, se face ispită ascuţită neştiutorilor, până când li se schimbă impresiile prin viaţa practică. Deoarece îi trebuia libertate ca să poată căuta şi să facă alegerea potrivită, nu a voit să se supună bătrânilor de atunci, ci a vrut să rămână liber o vreme.

În scopul acesta l-a rugat pe un oarecare bătrân din sihăstriile de acolo ca să-i îngăduie să locuiască împreună o perioadă mică de timp, până ce se va hotărî definitiv ce să facă în viitor. S-au înţeles, şi, pentru această găzduire, i-a dat bătrânului ca plată o sumă mică de bani din micile economii pe care le ţinuse pentru călătorie. Însă acest bătrânel nu şi-a ţinut făgăduinţa şi peste puţin timp i-a tăiat tânărului orice libertate, purtându-se ca şi cum ar fi fost stareţul lui canonic. Dar bătrânul acesta avea un mod de viaţă ciudat. Adesea lipsea de la chilie, umblând pe la mănăstiri, iar cea mai multă vreme o petrecea la Marea Lavră. Şi astfel, tânărul ascet avea vreme din destul ca să se nevoiască, aşa cum i se părea lui mai bine. De la colibă se ducea adesea la Peştera Sfântului Atanasie, unde se întâlnea cu duhovnicul ce se liniştea acolo. Acela era un om paşnic şi iubitor de linişte, având multă răbdare şi înfrânare. Dar lucrul acesta n-a plăcut bătrânului cu care locuia, căci dându-şi seama de faptul că tânărul mergea la duhovnic, a început să se comporte aspru şi violent cu el. În felul acesta însă nu mai putea să stea şi a fost nevoit să se gândească la alt loc şi mod de nevoinţă.

Mai târziu ne spunea:

„Încercam, potrivit felului meu de a gândi de atunci, să dau o explicaţie acestei situaţii şi comportări a bătrânului faţă de mine şi m-a cuprins o nemulţumire. Nu mă puteam mângâia, pentru că nici ceea ce începusem pentru Dumnezeu şi doream cu înflăcărare n-am putut afla şi nici oamenii nu mă ajutau. De aceea, am mers iarăşi la un loc îndepărtat, care era ca o peşteră şi, aşa cum obişnuiam să fac, am început să plâng cu multă durere, spunându-I lui Dumnezeu:

«Preabunule, Tu Care le cunoşti pe toate şi ai tras şi nimicnicia mea din deşertăciunea lumească, dându-mi putere să Te urmez, pentru ce m-ai părăsit? Nu vreau uşurare, ci, precum ştii, cer mila şi Harul Tău ca să continui ceea ce am citit în vieţile Sfinţilor Tăi. Ajută-mă, Preabunule, şi nu părăsi zidirea Ta, pentru că ştii că nu am nimic în această lume afară de bunătatea Ta. Am auzit glasul Tău, pe toate le-am lepădat. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu!»(Psalmul 142, 10)”.

Precum am spus şi mai înainte, nu este nimic de mirare în aceste stări începătoare, când lipsa de experienţă şi râvna aprinsă pricinuiesc lipsuri şi extreme. Judecăţile adânci ale Proniei celei mântuitoare a lui Dumnezeu nu numai că rabdă acestea, ci, preaînţelepţeşte, le iconomiseşte spre o viitoare sporire.

Fire energică şi inteligentă cum era, nu a întârziat să-şi dea seama de nepăsarea ce domnea şi de ironia celor care respectau numai rânduielile exterioare de acolo. A fost rănit de faptul că toată această stare nu era deloc aşa cum crezuse el şi astfel, în urma unui incident pe care l-a provocat bătrânul la care locuia, s-a retras la locul său obişnuit şi a început să se roage lui Dumnezeu cu lacrimi.

„Am plâns mult în acea zi, ne spunea, cât n-am mai plâns niciodată. Mă jeluiam lui Dumnezeu că nu m-a ajutat cum trebuie. Îi ceream şi Îi spuneam că nu voi pleca de acolo, până ce nu-mi va arăta mila Sa şi nu mă va îmbărbăta. M-am adresat şi Maicii Domnului şi m-am rugat mult şi ei. Pe când mă aflam în această stare şi priveam spre vârful Athonului, unde se vedea bine şi locul în care se află bisericuţa Maicii Domnului, parcă am simţit înlăuntrul meu o tresăltare de bucurie şi îndată am văzut o rază luminoasă care a ieşit din biserica Maicii Domnului şi care, trasând un arc de cerc, a venit şi s-a aşezat deasupra mea. Îndată m-am schimbat cu totul şi am uitat de mine. M-am umplut de lumină atât înlăuntrul inimii mele, cât şi în afară, peste tot, şi nu mai simţeam dacă mai am trup. Rugăciunea a început să lucreze singură înlăuntrul meu atât de ritmic, încât m-am minunat, pentru că nu mă străduiam deloc s-o rostesc, ci doar vedeam şi auzeam în acelaşi timp şi mă minunam. Mi se părea că eram doi, pentru că pe de o parte vedeam starea mea lăuntrică plină de lumină, de bună mireasmă duhovnicească şi de bucurie, împreunate cu neîncetata rugăciune, iar pe de altă parte mă vedeam în întregime cuprins de lumină şi mă minunam de marea milă dumnezeiască. Pe nesimţite, atât cât îi este cu putinţă cuiva să-şi cerceteze gândurile, mă gândeam că acesta este Harul, care mângâie pe cine vrea, potrivit tradiţiei Părinţilor. Nu ştiu cât a ţinut starea aceasta. Dar de la o vreme am văzut că lumina cea albă s-a întors acolo de unde a ieşit. Mi-am revenit şi am văzut că eram tot în locul în care începusem să mă rog. Mi-am dat seama însă că trecuse mult timp, căci se apropia apusul soarelui. Deodată l-am auzit pe bătrânul la care stăteam că mă strigă. Se căise pentru mânia lui de mai înainte şi astfel ne-am întors împreună la colibă. De atunci nu s-a depărtat de la mine acea stare de rugăciune, ci se repeta în inimă fără osteneală, însă nu cu aceeaşi putere ca atunci când a venit prima dată”.

Din acea vreme a început să caute numai locuri liniştite, mărginaşe şi prielnice pentru linişte şi rugăciune. A plecat de la Vigla şi a cutreierat diferite peşteri şi locuri pe unde, potrivit tradiţiei, au locuit şi au trecut oameni duhovniceşti, care s-au nevoit să ţină înlăuntrul lor Rugăciunea. Făcea mături din ramuri de copaci, precum se obişnuieşte în Athos, şi le ducea la Mănăstirea Marea Lavră. De acolo îi dădeau posmag, care îi ajungea câteva săptămâni, după care iarăşi repeta acelaşi lucru. Toată vara aceea a cutreierat Athosul. Cel mai mult îi plăcea să meargă la bisericuţa Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu de lângă vârf, locul care îi pricinuise acea trăire deosebită, şi să lucreze aici Rugăciunea cu multă acrivie.

În ziua prăznuirii Schimbării la Faţă a Domnului a urcat în vârf împreună cu toţi părinţii. Acolo s-a întâlnit cu monahul Arsenie, cel care avea să-i fie de atunci înainte prieten nedespărţit şi împreună nevoitor.

Părintele Arsenie era deja monah, căci primise marea schimă la Mănăstirea Stavronichita, idioritmică pe atunci, unde rămăsese pentru a se supune unei mai mari asceze şi sărăcii, lucru ce îi plăcea nespus. El era originar din Pont. Sălbăticia turcească l-a silit să pribegească în Caucaz. De tânăr a vizitat Palestina şi, căutând un loc liniştit şi sărac pentru a se supune nestânjenit nevoinţelor duhovniceşti, a ajuns în Sfântul Munte.

Părintele Arsenie locuia pe atunci în părţile nordice şi de mijloc ale Athonului. Se gândea să afle un loc potrivit unde să se nevoiască în linişte, dar nu voia să înceapă singur. Când a auzit că un oarecare monah tânăr, râvnitor al acestei vieţi, se află în părţile Lavrei, a pornit să-l întâlnească. Astfel a avut loc această întâlnire, la Schimbarea la Faţă, în vârful Athonului. Au vorbit puţin, s-au înţeles, au hotărât să se nevoiască împreună şi au pornit să ceară sfatul bătrânului Daniil de la Katunakia, care era înzestrat cu harisma discernământului, de unde şi cum să înceapă nevoinţa lor duhovnicească fără primejdia înşelării, ci cu binecuvântarea bătrânilor şi cu acoperământul sigur al Harului lui Dumnezeu.

Când blândul şi adevăratul părinte a auzit hotărârea lor şi s-a încredinţat de buna intenţie şi de râvna lor pentru nevoinţa duhovnicească, nu i-a oprit de la scopul lor cel bun, însă i-a sfătuit să nu înceapă dacă nu pecetluiesc lucrarea lor cu binecuvântarea ascultării. Prudentul şi săracul în vorbe stareţ a spus scurt:

– Aveţi stareţ? Fără binecuvântarea stareţului nimic nu reuşeşte. Fără această pecete a binecuvântării părinteşti nici o lucrare duhovnicească nu rodeşte în viaţa noastră călugărească. De aceea insist să treceţi prin această legalitate, pentru ca în toată viaţa voastră să vă însoţească Harul lui Dumnezeu. Mergeţi la un bătrânel şi supuneţi-vă lui, chiar dacă el vi s-ar părea foarte simplu, iar când va muri şi îl veţi pogorî în mormânt, veţi lua binecuvântarea lui Dumnezeu, ca moştenire, care vă va însoţi şi vă va povăţui în orice lucrare.

Fireşte, nu era cu putinţă să nu asculte. Râvna dumnezeiască pentru calea cea sigură şi greutatea cuvintelor acestui stareţ sfânt i-au făcut să primească acest sfat fără de nici o şovăială. După cum ne-a spus mai târziu, au primit cuvântul bătrânului ca de la Dumnezeu, ca o adevărată descoperire.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 23-27)