Apostolul Pavel face cunoscute întregii Biserici ispitele şi întristarea sa, care erau atât de mari, „încât nu mai nădăjduia să mai scape cu viaţă” (2 Cor. 1, 8). Şi mai spune că „peste măsură, peste puteri am fost îngreuiaţi”. În acord cu cele spuse de Sfântul Apostol Pavel, şi în tradiţia patristică se vorbeşte despre cruzimea şi mulţimea ispitelor ce se ascund în calea celor ce vor să se mântuiască. Fireşte că şi alte locuri ale Scripturii vorbesc despre acelaşi subiect şi oricine poate spune că principala condiţie a mântuirii este răbdarea multelor întristări. În chip minunat ne descoperă taina şi sensul întristărilor Apostolul Pavel, corifeul Sfinţilor, gigantul Bisericii, pilda cea adevărată a vieţuirii în Hristos. Iar dacă Pavel, care ne cheamă să-l urmăm mereu (1 Cor. 11, 1) şi care a făcut toate cele poruncite nouă (Lc. 17, 10), după cuvântul Domnului nostru, se exprimă astfel, încât să spună că ispitele pentru mântuire şi desăvârşire pot ajunge până la deznădăjduirea de această viaţă, atunci oricine poate înţelege cuptorul prin care au trecut cei ce au intrat în aceeaşi rânduială (Filip. 3, 16), Părinţii noştri cei vechi şi cei noi.

Când uneori ne împuţinăm la suflet pentru puţină osteneală sau pentru o altă pricină neînsemnată, considerându-le pe acestea aspre şi greu de suportat, Stareţul clătina capul şi ne spunea ceea ce i-a zis Cuvioasa Maria Egipteanca Avvei Zosima: „Părinte, Dumnezeu să ne acopere de cursele celui viclean”. Şi astfel, ne dădea prilej să-l provocăm ca să ne mai spună ceva din viaţa şi experienţa lui.

„În cele trei părţi care sunt legate de om, adică în cele lăuntrice, în cele exterioare sau în cele din jurul lui, se află bine adăpostit şi înarmat vrăjmaşul. Nu scapă nici un prilej sau vreo pricină ca să-l asuprească pe om şi să-i încerce credinţa. Războiul diavolesc nu cruţă nici mădulare, nici părţi ale lor şi nici situaţii, împotrivindu-se, după împrejurări, propriilor noastre hotărâri. Însă, scopul lui cel mai important este să lovească credinţa şi astfel să-l facă pe om trădător şi necredincios. Dacă reuşeşte asta, dă o lovitură de moarte, pentru că taie râvna şi osârdia, adică capul, şi astfel stăpâneşte fără osteneală tot trupul. Toate se fac pentru credinţă, dar şi toate se ţin de credinţă. Dacă credinţa se zdruncină, atunci toate se clatină şi linia frontului se rupe”.

Când l-am provocat să ne explice pentru ce insistă atât de mult asupra credinţei şi în ce fel toate depind de ea, el ne-a spus:

„Înainte de a vă spune despre mine, să vă spun ceva din Scriptură: «A crezut Avraam în Dumnezeu şi i s-a socotit lui aceasta întru dreptate» (Gal. 3, 6). Oare Avraam numai a crezut şi n-a mai făcut altceva? Atât de multe sunt încercările din viaţa sa, precum stă scris în Facere, încât este ceva aproape de necrezut. Dar nimic nu I-a plăcut atât de mult lui Dumnezeu, precum credinţa sa. «A crezut», spune, şi aşa cum vă aduceţi aminte, Sfântul Pavel repetă de multe ori acest cuvânt. Fireşte, toate încercările lui au urmat credinţei. Însă, pentru a-şi păzi credinţa în chip desăvârşit, pe toate le-a lepădat şi le-a jertfit. Tocmai această credinţă a fost începătura tuturor faptelor sale. Noi credem în Hristos, dar nu numai în măreţia Lui dumnezeiască şi în celelalte dogme ale credinţei noastre, ci şi în poruncile Lui dumnezeieşti. Poruncile în sine n-au nici o valoare, dacă nu se săvârşesc în numele Aceluia Care le-a poruncit. Nu cumva n-au existat şi înainte şi acum şi nu vor exista şi în viitor fapte de dreptate în lume? Cine a câştigat ceva din ele, dacă nu le-a făcut în numele lui Dumnezeu şi numai pentru El? Aşadar, nu lucrarea poruncilor, ci credinţa în Dumnezeu, pentru care omul s-a hotărât să lucreze, este cinstită şi încununată. Dacă Dumnezeu nu are nevoie de bunătăţile noastre (Ps. 15, 2) şi taina mântuirii nu este un schimb, ci un dar (Ef. 2, 5), atunci ce se ia în considerare la lucrarea omenească afară de credinţă? Aşadar, cu dreptate este a se socoti din credinţă dreptatea tuturor Sfinţilor (Rom. 5, 1), iar nu din faptele lor, căci şi pe ele credinţa le săvârşeşte. Crezând la început, pornim supunându-ne voii lui Hristos şi, în calea acestei ascultări de El, păzim căi aspre (Ps. 16, 4), precum zice David. Domnul însă ne previne: «Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Slugi netrebnice suntem, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem» (Lc. 17, 10). Iar aceasta ne arată că pricina mântuirii nu este cantitatea şi calitatea faptelor, care în mod simplu sunt o datorie, ci credinţa pe care Domnul o laudă spunând: «Bine, slugă bună şi credincioasă» (Mt. 25, 21). Avva Marcu spune că Domnul va răsplăti întocmai după credinţa sau necredinţa fiecăruia (Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, 22).

Aşa cum am spus, am început prin credinţă şi datorită ei călătorim pe calea noastră duhovnicească. Diavolul, războindu-ne şi stându-ne împotrivă, încearcă să ne arate necredincioşi la Judecată, să ne lipsească de făgăduinţa: «Bine, slugă bună şi credincioasă!» şi să ne ducă în locul tăierii în două şi al punerii cu cei necredincioşi (Lc. 12, 46). Cheia tainelor este credinţa şi pe ea a cerut-o Iisus de la toţi cei care cereau darurile Lui. În chemarea Sa, cea către toţi oamenii, El a cerut credinţă, căci credinţa aduce de la sine şi cele ale legii şi ascultarea. Atunci când, cu dinadinsul cereau vreun dar de la El, le răspundea: «De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede» (Mt. 9, 23). Pe cei ce primeau îndată răspuns la rugămintea şi la nevoia lor, El îi lăuda spunând: «Îndrăzneşte, fiule, credinţa ta te-a mântuit» (Mt. 9, 22). Despre cei ce veneau pregătiţi cu o credinţă fierbinte în măreţia Sa dumnezeiască, El mărturisea cu uimire: «Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă» (Mt. 8, 10). Iar în altă parte spune: «Văzând credinţa lor, spuse slăbănogului…» (Mt. 9, 2). Şi, în general, toată Sfânta Revelaţie mărturiseşte că mijlocul prin care se dau harismele dumnezeieşti şi prin care se explică tainele este credinţa.

Împreună cu adaosul de Har şi de răsplată dumnezeiască vin neîndoielnic şi ispite mai mari, după toate mărturiile Părinţilor noştri. Aici se potriveşte preaînţeleapta apoftegmă: «Ia greşeala ta asupra ta şi aşteaptă ispita până la ultima răsuflare» (Pateric, Avva Antonie 6, 8). «Din afară lupte, dinlăuntru temeri» (2 Cor. 7, 5), aceasta este lupta celui aflat în faza războiului”.

Şi, aşa cum ne spunea pururea-pomenitul, „nu exista ceva din cele ce mi se întâmplau care să nu fie şi cruce. Trupul meu, zdrobit de reaua-pătimire a îndelungatului război trupesc, devenise uşor predispus bolilor şi oboselii.

Apoi, aşa cum am spus, oamenii cu mentalităţile şi cu pretenţiile lor, precum şi cei ce aveau intenţia să rămână lângă noi, ne pricinuiau probleme, care oboseau duhovniceşte şi sileau spre schimbarea tipicului. Toate acestea mă împiedicau mult în linişte şi rugăciune. Fireşte, nu cedam deloc în faţa tuturor acestora, dar războiul devenea tot mai puternic. Singura mângâiere rămânea credinţa şi rugăciunea. Dar şi acestea, după o iconomie tainică, erau supuse schimbărilor. Atunci se ajunge la un punct culminant, precum spune cuvântul lui Pavel: «Încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă» (2 Cor. 1, 8).

Aflându-mă într-o astfel de stare, cufundat în mâhnirea acestei greutăţi, m-am închis în chilia mea şi aşezându-mă pe scaun, mi-am adunat cât am putut mintea în rugăciune ca să mă întremez. Nu ştiu cât a durat această strădanie a mea şi cât am chemat mila dumnezeiască cu multă smerenie. Dar după o vreme am simţit înlăuntrul meu mângâiere şi m-am umplut de lumină, aşa cum se întâmplă întotdeauna în starea aceasta, iar mintea mea a fost inundată de dumnezeiasca dragoste şi am ieşit din mine. Mă aflam într-o lumină abundentă şi înaintea mea se întindea o câmpie nesfârşită ca marea, fără vreun semn de orizont undeva. Mi se părea că merg spre răsărit, însă nu călcam pe pământ, nici nu simţeam vreo greutate sau vreo împotrivire în mers. Eram îmbrăcat numai cu hainele mele sărace. Mergeam cu mare repeziciune şi mă minunam cum de se întâmplă asta fără efort. Mă întrebam ce este aceasta şi încotro mă îndreptam. Apoi am început să mă gândesc cum mă voi întoarce înapoi, necunoscând pe unde am venit şi ce este acolo unde voi merge. Deodată m-am oprit şi priveam în jurul meu cu uimire, fără frică. Înaintea mea, la o oarecare distanţă, mi s-a părut că aud nişte glasuri. M-am îndreptat într-acolo şi mergeam repede ca să ajung la cei ce vorbeau şi să-i întreb ce sunt acestea. Îndată m-am aflat în faţa unei scobituri a pământului, unde era construită o scară, ca cele din marile oraşe, pe care se coboară în galeriile subterane. De îndată ce m-am apropiat ca să văd mai bine pe unde cobor, am observat că de acolo iese un tânăr îmbrăcat în haine ostăşeşti, care părea că are mare autoritate. M-a privit cu îndrăzneală şi mi-a vorbit cu familiaritate, întocmai ca unui cunoscut apropiat:

– Bine ai venit, Părinte Iosif! Hai, vino şi te închină, căci te aşteptam!

Eu însă mă sfiam şi mă ruşinam, ştiind că sunt îmbrăcat cu rasa mea cea veche, ruptă şi nespălată. Dar acela s-a apropiat de mine, m-a luat de mână şi am coborât pe acele trepte minunate care mi se păreau că sunt în spirală. În timp ce coboram, jos se auzea o cântare. Când s-a terminat coborârea, care nu mi s-a părut lungă, m-am aflat în faţa unei săli uriaşe, care era mai degrabă pronaosul unei biserici, pentru că avea strane preafrumoase pline de tineri luminaţi, care erau de aceeaşi vârstă şi semănau toţi între ei şi care cântau cântarea pe care o auzisem mai înainte. Când am văzut toate acestea, m-am oprit, nemaiputând face nimic. Numai mă minunam de acele măreţii şi de acea preafrumoasă cântare. De îndată ce am ajuns acolo, povăţuitorul meu m-a lăsat şi a înaintat spre răsărit, unde se vedea că era biserica propriu-zisă. Apoi acei tineri m-au invitat să intru într-una din stranele lor. M-au luat şi m-au dus cu atâta familiaritate, încât mi s-a părut că mă cunoşteau de multă vreme şi că îmi erau prieteni apropiaţi. Dinăuntru, din biserica propriu-zisă, se auzea altă cântare şi se înţelegea lămurit că este adresată Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu. Eu doream să fiu lăsat să stau acolo, undeva pe pardoseală, şi să admir acea măreţie. Dar atunci uşa s-a deschis şi a venit iarăşi tânărul ofiţer care mă adusese până acolo şi mi-a strigat cu bucurie:

– Hai, Părinte Iosif! Vino înăuntru! Mergem să ne închinăm!

Din pricina sfielii nu mă puteam mişca, însă el m-a luat de mână şi, trecând printre acei tineri luminoşi, am ajuns la intrare. Când a deschis şi m-a tras înăuntru, într-o măreţie de necrezut, în acea încăpere uriaşă, care nu ştiu dacă era biserică ori Cerul cu tronul lui Dumnezeu, am rămas nemişcat. Toată simţirea mea, toată privirea mea, totul îmi era inundat de slava şi de lumina aceea cu adevărat necreată şi mai presus de toată strălucirea şi fineţea. Atunci în faţa mea am văzut minunata catapeteasmă a acelei biserici măreţe, din care izvora toată slava şi măreţia, precum din soare izvorăşte lumina. În ea am distins două icoane mari, la dreapta şi la stânga Sfintelor Uşi. Una a Domnului nostru Iisus Hristos şi cealaltă a Preacuratei Sale Maici şezând pe tron, care ţinea pe genunchii ei pe Domnul nostru Cel mai înainte de veci în chip de Prunc. De îndată ce am putut privi mai bine – căci priveliştea aceea mă orbise cu desăvârşire –, mi-am dat seama că nu erau icoane, ci cu adevărat Domnul şi Maica Sa. Iar Prea Sfântul Prunc a strălucit deodată atât de mult, încât cei ce cântau împrejurul Lui au tăcut. Atunci povăţuitorul meu mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă închin. M-am îndreptat spre Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu şi mângâietoarea tuturor creştinilor. Nu ştiu dacă m-am mişcat şi cât, dar în timp ce eram îndreptat spre ea şi încercam să admir slava şi măreţia ei, povăţuitorul meu, care mi se părea că are multă familiaritate şi îndrăzneală, cu un ton rugător şi cu o voce foarte curată – pe care mi-o aduc aminte şi acum – a spus Stăpânei noastre:

– Stăpâna lumii, arată robului tău slava ta, ca să nu mai fie răpus de mâhnire!

Atunci, ce să spun eu, netrebnicul şi mai nevrednic decât toţi oamenii? Faţa Maicii Domnului a strălucit ca soarele şi am văzut limpede, nu ca în icoană, ci în realitate, vie şi întreagă – după puterea firii mele muritoare –, pe Doamna a toate şi Împărăteasa cum ţinea în braţele ei pe Mântuitorul lumii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, plină de Har şi măreţie. Privind o vreme acea slavă a Stăpânei noastre, n-am mai putut sta în picioare, ci am căzut pe pardoseală şi am început să plâng şoptind: «Stăpâna mea, Stăpâna mea, nu mă părăsi!». Atunci am auzit glasul ei cel fericit şi dulce ca mierea şi care covârşeşte toată mângâierea spunându-i povăţuitorului meu:

– Du-l acum la locul lui să se nevoiască! Şi să-şi aibă nădejdea lui în mine.

Şi am simţit că cineva m-a lovit pe umăr. Încercând să mă scol, m-am aflat la locul meu, aşa cum stăteam la început şi mă rugam, cu faţa plină de lacrimi. De atunci înainte atâta dragoste şi evlavie am avut faţă de Stăpâna noastră, încât numai auzind numele ei mă umpleam de bucurie duhovnicească. Cuvintele ei: «să-şi aibă nădejdea sa în mine» au fost de atunci înainte singura mea mângâiere”.

***

Cu toate că stăteau în coliba lor mai mult decât înainte, totuşi din când în când cei doi părinţi mergeau, în timpul verilor, în diferite locuri sihăstreşti, unde se nevoiau în mediul liniştit şi potrivit pe care şi-l alegeau în acest scop. Odată au mers şi la Chilia Sfântului Grigorie Palama, aflată deasupra Mănăstirii Marea Lavră, unde este o mică biserică şi în care, potrivit tradiţiei, a stat cândva Sfântul Grigorie, pe când se afla în hotarele acestei mănăstiri. Când au ajuns acolo era după-amiază şi intenţionau să rămână în această chilie vreo săptămână, pentru că Stareţul se odihnea mult în locul acela. După ce s-au odihnit şi seara au început privegherea lor, rugându-se fiecare de unul singur ca de obicei, diavolii au început să facă tulburare şi să strige: „Ne-ai ars, ne-ai ars! Fugiţi, fugiţi de aici!”. Şi rosteau cuvinte murdare. De data asta i-a auzit şi părintele Arsenie şi s-a înfricoşat. A alergat la Stareţ şi i-a spus:

– Gheronda, ce strigă ăştia aşa? Cine sunt?

Stareţul însă l-a liniştit şi i-a spus:

– Sunt ispititorii. Eu îi şi văd, nu numai că îi aud. Linişteşte-te, că vor fugi! Nu le place ceea ce facem.

A doua zi, mănăstirea l-a trimis pe pădurar să le spună să plece repede de acolo. Părintele Arsenie, cu obişnuita lui simplitate, l-a întrebat pe Stareţ:

– Bine, Gheronda, dar de unde ştie Lavra că noi suntem aici? Şi pentru ce ne porunceşte să plecăm, dacă nu deranjăm pe nimeni?

– Arsenie, îi răspunse Stareţul, nu deranjăm Lavra, ci i-am deranjat pe cei ce strigau astă noapte. După ce au încetat să mai strige, i-am văzut coborând şi intrând în curtea mănăstirii, unde au început să facă tulburare. De aceea am bănuit de mai înainte că vom avea o oarecare ispită. Însă este bine că s-a întâmplat numai atât.

Apoi s-au întors la coliba lor şi s-au dăruit, pe cât au putut, rugăciunii şi lipsei de grijă. În perioada aceea, Stareţul a încercat un fel de zăvorâre, iar părintele Arsenie îi slujea. Nu ieşea deloc din chilia sa şi, fireşte, nici la Sfânta Liturghie nu mergea. La sărbători numai părintele Arsenie mergea în alte locuri, unde de obicei se adunau părinţii.

Odată, la o sărbătoare, părintele Arsenie a mers la chilia vecină să se împărtăşească, iar Stareţul se liniştea singur, aşa cum rânduise.

„Toată noaptea aceea, ne spunea, mi-a stăruit în minte gândul că ceilalţi părinţi se vor împărtăşi, iar eu nu sunt vrednic de acest dar din pricina păcatelor mele. După o vreme, aşa cum stăteam şi ţineam pe cât puteam mintea în Rugăciune, m-am oprit şi am luat aminte asupra gândurilor mele. Înlăuntrul meu a început să stăruie acelaşi gând împreună cu o dorinţă puternică pentru Pâinea Vieţii. Am început o rugăciune ca o tânguire, care era mai degrabă o mustrare de sine, până când am simţit o oarecare prezenţă. Am deschis ochii – pentru că în afară de faptul că totdeauna aveam întuneric, obişnuiam să am şi ochii închişi – şi am văzut înaintea mea un Înger cu totul luminos, aşa cum îi descrie Biserica noastră, care a umplut tot locul acela de lumină, o lumină din cealaltă lume. În mână ţinea un vas foarte frumos şi strălucitor care era atât de mic cât putea să încapă în palma sa. L-a deschis cu atenţie, s-a apropiat de mine atât cât trebuia şi, cu multă evlavie şi atenţie, mi-a dat în gură părticica Trupului stăpânesc. Apoi, privindu-mă cu un surâs plăcut, a închis vasul şi s-a înălţat prin acoperiş acolo de unde venise. Toată ziua aceea mintea mea a fost robită de această vedenie, iar inima mea s-a umplut de dragoste faţă de Hristos, nemaiaducându-mi aminte de ceva pământesc”.

***

Deşi au împuţinat multele lor ieşiri, precum am spus, stând mai mult timp în coliba lor, nu uitau însă de iubitul lor Athon, mai ales după ce se zăvorau pe durata iernii. După Paşti făceau prima lor vizită pe vârf, de unde se întorceau la iubita lor bisericuţă a Maicii Domnului, unde stăteau mai mult.

N-am însemnat data exactă când au mers iarăşi pe vârf după Paşti. Dar ne spunea că sus, pe alocuri, era zăpadă, mai ales în părţile nordice. Aveau un mic vas de aramă în traistă, cojoacele lor ruseşti drept rase şi saltele, şi astfel înnoptau unde cerea nevoia. Când nu aveau apă, încălzeau zăpadă în vasul lor şi aşa îşi potoleau setea. Adesea fierbeau verdeţuri şi rădăcini, pe care le aflau în preajmă. Acolo sus, aproape întotdeauna suflă vântul, altitudinea fiind mai mare de 2000 de metri. Însă aflau şi diferite locuri în care se adăposteau. Uneori stăteau şi în paraclisul de pe vârful Athon, dacă îl găseau în stare bună, pentru că adesea îl stricau trăsnetele, după care, de obicei, îl repara Marea Lavră.

Atunci când au urcat, ne spunea Stareţul, timpul era frumos şi au mers direct în vârf. Bisericuţa era în stare bună, iar afară se afla şi o mică cisternă cu apă.

„Când am intrat şi ne-am închinat, pe Sfânta Masă am găsit trei mere frumoase, proaspete şi roşii pe care le-am luat. Numai după ce le-am mâncat, părintele Arsenie, simplu ca de obicei, m-a întrebat:

– Bine, Gheronda, dar cine a adus aici merele acestea în acest anotimp, când merii abia acum înfloresc?

Eu însă mi-aduc şi acum aminte de gustul lor şi nu-l pot uita, căci nu ştiu să mai fi mâncat vreodată mere atât de gustoase!”.

În acea vreme, înainte de 1935, nu existau mijloacele de transport de azi, nici cele de conservare a roadelor şi a fructelor. De aceea este cu neputinţă să se presupună că le-a pus acolo cineva. Nici pelerinii nu veneau în Athos ca astăzi, iar părinţii ce veneau să se închine cu evlavie urcau numai pe la mijlocul verii, deoarece numai atunci îngăduie condiţiile climaterice. Au rămas pe vârf atât cât au putut răbda frigul, apoi însă, ca să se odihnească, au coborât la bisericuţa Maicii Domnului, unde au rămas mai mult timp.

***

În continuare, vom consemna câteva sfaturi despre răbdare şi credinţă, din cele pe care ni le-a dat pururea-pomenitul şi pe care le-a păstrat săraca noastră memorie.

„Într-o vreme, pe când stăteam singuri în coliba noastră, au venit şi alţii ca să rămână alături de noi. Aceştia însă, pricinuiau neorânduială. Ajunsesem la impas, neştiind ce să fac. Am început să mă rog cu stăruinţă, deşi eram foarte îngreuiat. E adevărat că n-am făcut nici o alegere, ci, în virtutea dragostei, i-am primit pe toţi cei ce mi-au cerut să rămână lângă noi, care, chipurile, erau interesaţi de linişte şi de viaţa duhovnicească. Din păcate însă practica a demonstrat contrariul. Erau orice altceva, în afară de iubitori de linişte şi ascultători. Mai degrabă ne împiedicau pe noi să continuăm, decât să se folosească cu ceva. Când cineva împreună cu nepăsarea trage după el şi vechile obiceiuri, îndreptarea se face cu anevoie, ca să nu zic că este ceva de nerealizat. Odată, aşa cum stăteam cu mintea adunată şi invocam dumnezeiasca milă, am fost luminat. Simţurile şi locul strâmtei mele chilii s-au schimbat şi am văzut că de sus coboară Domnul nostru Iisus Hristos răstignit, în mărimea naturală a ipostasului Său divino-uman. A stat înaintea mea cu Crucea Sa, m-a privit liniştit şi mi-a spus:

– Vezi ce am suferit pentru voi, iar voi atât de repede vă împuţinaţi?

De îndată ce am auzit acestea, am căzut înaintea Lui strigând cu lacrimi:

– Doamne, ajută-ne nouă păcătoşilor şi nu ne părăsi!

Şi aşa cum eram jos şi plângeam, S-a înălţat iarăşi acolo de unde venise, lăsând în urma Sa mireasma şi mângâierea dumnezeieştii Lui dragoste. De atunci au încetat şi smintelile şi, încet-încet, au plecat singuri cei ce n-au putut rămâne cu noi”.

La coliba lor de la Schitul Sfântului Vasile au zidit şi o bisericuţă afierosită Naşterii Cinstitului Înaintemergător. În urma hotărârii lor de a nu mai cutreiera prin alte locuri, ci de a rămâne mai mult în chilia lor, ei au început să facă obişnuitele rucodelii pustniceşti de atunci. Stareţul avea un dar deosebit pentru sculptură şi ar fi putut face mari realizări în această lucrare, precum ne-am putut da seama din puţinele, dar foarte reuşitele sale sculpturi, însă nu s-a dăruit lucrării fine şi tehnicii amănunţite, pentru că acestea îl distrăgeau şi-i răpeau mintea de la Dumnezeu. De aceea s-a ocupat aproape numai cu un singur fel de sculptură. Făcea o cruce mică care avea pe o parte Răstignirea, iar pe cealaltă parte, pe Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu. Părintele Arsenie pregătea materia primă din lemn sălbatic, special pentru această lucrare de mână, iar Stareţul se ocupa numai cu sculptura. Mai târziu, când l-am întrebat de ce nu preferă şi alte feluri de sculptură pe care le obişnuiau alţi părinţi, ne-a spus:

„Pe vremea aceea această rucodelie înflorea printre pustnicii Athonului şi se făcea cu multă fineţe. Însă noi, prin această lucrare simplă, nu urmăream decât ca ea să corespundă nevoilor noastre, căci dacă am fi vrut să facem lucrări de mare fineţe, am fi intrat în mai multe griji. Aceasta ar fi dus la răspândirea minţii, care s-ar fi abătut de la pomenirea lui Dumnezeu. Când monahul lucrează şi lucrul îl împiedică să-şi ţină mintea în Dumnezeu, nu trebuie să mai continue, pentru că altfel se păgubeşte în viaţa lui călugărească”.

Stareţul avea experienţa practică a întoarcerii în sine şi cunoştea modul prin care vrăjmaşul îl prinde în cursă, îl înşeală şi-l abate pe om de la scopul său iniţial. Depăşea cu mult măsurile pe care oamenii le consideră absolut necesare şi, vrând să ne ajute, ne spunea:

„Hristos a pus grijile deşarte pe aceeaşi treaptă cu desfrâul şi cu beţia. Gândiţi-vă acum, noi să murim de foame, ca să zicem aşa, şi să avem aceeaşi soartă cu cei ce desfrânează? Pentru că toate trei, deopotrivă, pricinuiesc îngreuierea şi răcirea inimii şi, prin urmare, căderea noastră”.

Pururea-pomenitul avea obiceiul să compare grija pentru cele de prisos cu devastatoarea, vătămătoarea şi aducătoarea de moarte boală a tuberculozei, ce predomina în zilele sale. Când încercam să îmbunătăţim ceva pentru a deveni mai uşor de folosit şi mai rentabil, adesea ne făcea observaţia:

– Nu-mi deschideţi tuberculoza grijilor, fiilor!

Cât timp au stat la Schitul Sfântului Vasile, Bătrânii au primit în obştea lor trei fraţi: pe părintele Efrem, pe părintele Ioan din Albania (care a rămas la Sfântul Vasile şi după mutarea Bătrânilor la Sfânta Ana Mică) şi pe părintele Atanasie (fratele după trup al Stareţului Iosif).

Aici ne vom referi, pentru folos, la o întâmplare care s-a petrecut cu foarte evlaviosul, dar puţin naivul, părinte Ioan. Ştim cu toţii cât de greu de deosebit şi de biruit este războiul „de-a dreapta”, mai ales când lipseşte experienţa şi discernământul firesc. Pentru o vreme părintele Ioan încetase să mai meargă la Stareţ ca să-i spună gândurile. Stareţul însă primise „vestire” în rugăciune că ceva rău se întâmplă cu el. De aceea, într-o zi l-a chemat şi i-a cerut să-şi spună gândurile. Atunci părintele Ioan i-a descoperit că are poruncă de la îngerul său să nu spună nimănui nimic. Stareţul a izbutit să-l tragă de limbă pe ucenicul său şi să afle că nu de multă vreme, îngerul său, care se ruga împreună cu el, i-a spus că în noaptea următoare, la un oarecare loc pe care îl stabiliseră, avea să vină proorocul Ilie cu căruţă de foc ca să-i ia sufletul. Auzind acestea, Stareţul l-a certat cu asprime, apoi cu multă rugăciune şi sfătuire a izbutit să-l izbăvească de înşelare. De atunci părintele Ioan avea şi mai multă evlavie şi recunoştinţă faţă de Stareţ.

Însă, în afară de fraţii statornici, adesea ne vizitau şi mulţi alţii, dintre care unii rămâneau mai mult timp, preocupaţi şi ei de linişte şi rugăciune. Unul dintre aceştia a fost şi pururea-pomenitul Gherasim Menaghias, pe care l-am cercetat când era bolnav în ultimele sale zile la Mănăstirea Sfântul Pavel. Când i-am spus că suntem din obştea Stareţului Iosif, s-a ridicat, iar când am vrut să-i fac metanie, m-a strâns în braţe şi a lăcrimat. După un timp mi-a spus cu emoţie:

– Nu voi uita niciodată şederea mea la Stareţ şi mărturisesc că acelea au fost cele mai frumoase zile ale vieţii mele călugăreşti, dar din păcate neputinţele mele trupeşti nu mi-au îngăduit să mai continui, ceea ce pentru mine a rămas ca un vis nostalgic.

Stareţul, cu rugăciunile şi cu credinţa sa care „nu ruşinează”, îl vindecase pe părintele Gherasim de câteva boli grele care îl chinuiau. Când părintele Gherasim a venit la Stareţ, a adus cu el multe medicamente, din pricina cărora trebuia să mănânce de mai multe ori pe zi. Stareţul i-a poruncit să arunce medicamentele şi să mănânce o dată pe zi. Părintele Gherasim nu avea încredere în porunca Stareţului, dar nici nu voia să facă neascultare şi, fiindcă a rămas nehotărât, a rămas şi nevindecat. Într-o zi însă, a auzit o voce înlăuntrul său care i-a spus:

– De ce nu-l asculţi pe Stareţ ca să te faci bine?

Şi, într-adevăr, nu au trecut trei zile de când a pus în lucrare porunca Stareţului, că s-a şi însănătoşit. După câteva zile părintele Gherasim a mers la Stareţ şi i-a spus că i-a revenit una din bolile pe care le avusese. Stareţul, cercetând gândurile părintelui Gherasim, i-a explicat că aceasta s-a întâmplat deoarece a pus raţiunea înaintea credinţei şi se îndoia dacă a făcut bine că a aruncat toate medicamentele. De aceea Stareţul i-a spus:

– Îţi ajunge că te-ai vindecat de toate celelalte boli. Lasă să ai una, care să-ţi fie ca o mică cruce!

Părintele Gherasim a stat multă vreme lângă Stareţ.

De atunci, de când au rămas permanent la chilia lor, Stareţul a devenit foarte cunoscut şi mulţi părinţi mergeau să-i ceară sfaturi.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 59-69)