Acestea erau programul şi lucrările lor exterioare, al căror sens adânc era dobândirea Harului prin lupta pe care se cuvine s-o dea nevoitorii. Stareţul, având rădăcini morale sănătoase şi o educaţie corespunzătoare vremurilor creştine de atunci, a crescut şi a fost educat în simplitatea mediului tradiţional, în adevărata nevinovăţie. Până la intrarea sa în viaţa monahală nu a cedat deloc nici unei dorinţe trupeşti. Când citea în vieţile Sfinţilor Părinţi despre războaie şi ispite de acest fel, i se părea lucru ciudat, şi se întreba cum este cu putinţă să lucreze acestea şi să-i chinuiască pe nevoitori, neluând pricini de undeva.

Pe cei pe care dumnezeiescul Har îi cercetează într-o măsură deosebită, cu scopul de a-i folosi, atunci când va trebui, ca sprijin şi pentru alţii, îi curăţă prin experienţe potrivite, precum acela ştie. De multe ori le arată că-i cheamă în mod deosebit, le arată semne clare că luptă alături de ei şi că îi sprijină, le descoperă, potrivit caracterului şi iscusinţei fiecăruia, feluritele înfrângeri ale împreună luptătorilor şi răsplătirile biruinţei lor. Când iarăşi intră în arena luptelor şi luptându-se obosesc, el îi mângâie prin „ajutoare” la bună vreme. Desigur, cele pe care, de nevoie, le însemnăm aici sunt exagerate pentru măsurile noastre, dar să ştiţi, iubiţi cititori, că nu descriu experienţele mele, ci, simplu, transmit povestirile bătrânilor, care sunt lucrători vrednici de credinţă şi martori a ceea ce i-a învăţat Harul dumnezeiesc şi lunga lor experienţă a vieţii în Hristos. A cere cineva mila dumnezeiască şi ajutorul Harului dumnezeiesc pentru desăvârşirea lui în viaţa duhovnicească este de dorit şi se poate izbuti. De altfel şi Domnul nostru ne îndeamnă prin: „Cereţi, căutaţi, bateţi” (Mt. 7, 7), precum şi prin alte parabole ale Sale, pe care le-a spus în acest sens. Însă când va veni acest ajutor, de unde, cum şi pentru cât timp, aceasta nu depinde de om, nici nu stă în puterea lui. Omului îi revine numai cererea stăruitoare. În această cerere stăruitoare, dar şi ostenicioasă, se află întotdeauna pururea-pomenitul nostru Stareţ, mai ales în primii săi ani, adică în aproape jumătate din cei patruzeci de ani ai vieţuirii sale în Athos.

Cei pe care bunătatea dumnezeiască i-a cercetat nu rămân niciodată fără sporire, ajunge numai ca ei să nu respingă Harul din lipsă de experienţă. Fiindcă scopul este urcuşul permanent, pentru ca nevoitorul să ajungă „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos”(Ef. 4, 13). Însă cu cât Harul dumnezeiesc se înmulţeşte în nevoitor, cu atât şi ispitele se înmulţesc, intensitatea lor fiind în raport cu starea duhovnicească. Mărturisesc cu frică faptul că în lupta aceasta aspră, în care potrivnicii şi lucrările lor depăşesc firea omenească, este trebuinţă de voinţă de fier şi de bărbăţie de nevoitor adevărat. În această luptă corp la corp, fiecare parte trage către ea cu silă voinţa nevoitorului, dar „cel înţelept şi care păzeşte aceasta va pricepe milele Domnului” (Osea 14, 10).

Fineţea intervenţiei şi a lucrării Harului este neînţeleasă de om. El simte numai lucrarea lui, aşa cum i-o va arăta el când se va descoperi. Însă, prezenţa şi lucrarea celui viclean nu este aceeaşi, deşi acesta nu încetează să se ascundă, să simuleze, să se prefacă şi să înşele cu vicleşug pe cei ce nu au destulă experienţă. Prezenţa duhului viclean pricinuieşte sufletului frică şi tulburare; vederea lui este înfricoşătoare şi de nesuportat, de aceea este foarte rară. Lucrarea duhului viclean se face de multe ori crezută, pentru că se ascunde în spatele simţurilor şi a minţii şi se prezintă ca o lucrare a Harului, aşa cum spune şi Sfântul Pavel că „se preface în Înger al luminii” (2Cor. 11, 14). În această poziţie atât de fină şi de dificilă totodată, între Har şi înşelare, nevoitorul stă cu voinţa neînduplecată şi tare „uitând cele ce sunt în urmă şi tinzând la cele dinainte”(Filip. 3, 14) şi folosind ca singure şi preaputernice arme lacrimile şi umilinţa, singurele care îi înfricoşează pe vrăjmaşi.

Pururea-pomenitul Stareţ ne spunea că, pe când locuia la Sfântul Vasile, se nevoia cu stăruinţă în linişte şi în rugăciune. Odată, în timp ce se îndulcea de rugăciune, i-a apărut iarăşi o lumină. Atunci a întrerupt contemplarea minţii din adâncul inimii şi s-a întors spre lumina cea suprafirească ce se răspândise peste tot. Deodată vede că apare înaintea lui o ceată mare de monahi aşezaţi în poziţie de luptă, iar în faţa lor, la o mică distanţă, erau adunaţi mulţime de negri mânioşi îmbrăcaţi în haine ostăşeşti şi având o înfăţişare înfricoşătoare.

„Atunci am văzut că se apropie de mine un ofiţer înalt şi slăvit, care îmi spune:

– Vrei să intri în prima linie şi să te lupţi? 

Eu, care doream asta, m-am bucurat mult şi l-am rugat, dacă se poate, să mă bage acolo, căci simţeam în sufletul meu multă ură împotriva acelor potrivnici, care, mi-am dat seama că erau diavoli. Atunci, acel ofiţer m-a luat din linia de luptă în care mă aflam şi, după ce am trecut trei sau patru linii, care semănau a cete de ostaşi, m-a adus în prima linie, unde mai erau încă unul sau doi. M-a privit, mi-a zâmbit şi mi-a zis:

– Pe cel care vrea să se lupte bărbăteşte cu aceşti întunecaţi nu-l voi împiedica, ci-l voi ajuta.

Când mi-am revenit din această vedenie, n-am întârziat să înţeleg sensul ei şi mi-am zis: «Smerite Iosife, pregăteşte-te să împlineşti făgăduinţele tale!». Şi într-adevăr, ispitele n-au întârziat să se mărească”.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 35-37)