Această Sfântă Muceniță Tomaida, a fost născută în Alexandria de părinți dreptcredincioși și a fost crescută de dânșii în învățătură și în bune obiceiuri. Iar după ce a ajuns la vârsta de 15 ani, părinții ei au măritat-o cu legiuită nuntă, după un oarecare tânăr creștin. Și viețuia Tomaida cea tânără în casa bărbatului ei cu cinste, având laudă pentru întreaga înțelepciune, blândețe, bunătate și pentru celelalte obiceiuri bune ale sale, locuind în aceeași casă cu socrul său. Acela, prin a satanei lucrare, gândea cu vicleșug asupra nurorii sale, ispitit de frumusețea ei și aprinzându-se cu poftă trupească spre dânsa, căuta timp ca să facă cu dânsa păcat, dar nu afla, decât numai în toate zilele o momea prin oarecare îmbunări și adeseori o săruta. Dar tânăra Tomaida, fiind întreagă la minte, nu i-a cunoscut sărutarea lui cea înșelătoare și gândul cel viclean, ci socotea că din dragoste părintească o face aceasta și se rușina de el ca de un tată.

Bărbatul ei era vânător de pește și într-o noapte, venind alți vânători, l-au luat să vâneze pește; iar după plecarea tânărului din casă, s-a sculat tatăl lui și a început a o sili pe nora sa spre păcat. Iar ea deodată înspăimântându-se, ca de o răutate neașteptată, a început a se împotrivi bătrânului celui fără de rușine și-i zicea: „Ce faci tată? Fă-ți semnul Crucii pe fața ta și te du, că diavolesc este lucrul acesta”.

Dar bătrânul nu se depărta, silind-o cu cuvinte fără de rușine, dar ea fiind înțeleaptă și plină de frica lui Dumnezeu, se apăra de el, rugându-l și sfătuind pe socrul său ca să înceteze de la o fărădelege și necurată poftă ca aceea. Ci pe cât ea se apăra, pe atât o silea mai tare, arzând ca o văpaie de păcatul poftirii spre dânsa. Deasupra patului la perete, era o sabie spânzurată și bătrânul ajungând cu mâna la sabia aceea și scoțând-o din teacă, a început a o înfricoșa, zicându-i: „De nu mă vei asculta, iată, cu această sabie îți voi tăia capul”. Iar tânăra i-a răspuns: „Chiar și bucăți de mă vei tăia, nicidecum nu voi face o astfel de fărădelege”. Atunci bătrânul, umplându-se de mare mânie, a lovit tare cu sabia pe Fericita Tomaida, nora sa, și a ucis-o, tăind-o în două. Iar ea și-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, voind mai bine să moară, decât să mânie pe Dumnezeu cu o fărădelege ca aceea și să-și întineze trupul și patul bărbatului său. Iar pe ucigașul acela îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că el, fiind orbit cu sufletul, a orbit și cu ochii și, aruncând sabia, căuta ușile, vrând să iasă afară din casă și să fugă fără de știre; dar neputând să le afle, multă vreme s-a ostenit pipăind pereții și căutând ușile, însă neaflâdu-le a rămas acolo.

Apoi venind alți vânători și bătând în ușă, strigau pe fiul lui la lucru, iar tatăl a răspuns: „Fiul meu s-a dus la vânarea peștelui, arătați-mi ușile casei mele, deoarece nu pot să le aflu”. Aceia, deschizând, au intrat și au găsit pe bătrân având mâinile și hainele pline de sânge și pipăind pereții; iar pe femeia cea moartă zăcând la pământ, tăiată în două și tăvălindu-se în sângele său. Aceasta văzând-o s-au înspăimântat și întrebau ce este aceasta și cine a făcut uciderea. Iar bătrânul și-a mărturisit păcatul său și-i ruga să-l ducă la divan și să-l dea judecății celei după lege, ca să-și ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.

Deci, întorcându-se bărbatul de la vânarea peștelui și văzând ceea ce se făcuse, s-a umplut de negrăită jale și rușine. El se tânguia pentru soția sa cea atât de înțeleaptă și se rușina de tatăl său cel atât de fărădelege; căci netemându-se nici de Dumnezeu, nici de căruntețile sale rușinându-se, a făcut unele ca acestea. Deci, a dat pe bătrân judecății, de și-a luat pedeapsa prin sabie. Iar la trupul celei ucise s-a adunat mulțime de popor din cetatea Alexandriei, mirându-se de un lucru nemaipomenit și înfricoșat ca acesta și fericind întreaga înțelepciune a ei cu laude.

S-a întâmplat în acel timp, că era acolo Cuviosul Părinte Daniil Schiteanul. Acela a zis către ucenicul său: „Fiule, să mergem să vedem moaștele sfintei celei tinere”. Și, ducându-se, le-au văzut; iar după aceea s-au întors în mănăstirea care se numea Octodecat, adică a optsprezecea și au întâmpinat monahii pe Daniil primindu-l cu cinste și cu dragoste, iar părintele le-a spus despre pătimirea Sfintei Tomaida, zicându-le: „Duceți-vă și aduceți aici cinstitele ei moaște, pentru că nu se cade, ca trupul ei să se pună cu oamenii cei mireni, ci cu sfinții părinți”. Dar unii din frați au început a cârti nevrând ca trupul cel femeiesc să-l pună alături cu sfinții părinți. Iar cuviosul le-a răspuns: „Acea tânără pe care nu voiți să o aduceți aici, îmi este maică și mie și vouă, deoarece pentru întreaga ei înțelepciune a murit”. Atunci monahii nemaiîndrăznind a se împotrivi Sfântului Părinte Daniil, s-au dus și au luat acel trup și l-au îngropat cu cinste în gropnița mănăstirii cu sfinții părinți.

După aceasta, sărutând cuviosul pe toți părinții, s-a dus cu ucenicul la schitul său. Și s-a întâmplat, că un oarecare frate să fie chinuit foarte rău de diavolul desfrânării și, mergând la Cuviosul Daniil și-a mărturisit trupeasca patimă cea mare. Zis-a lui cuviosul: „Mergi la Mănăstirea Octodecatului și întrând în gropnița sfinților părinți, roagă-te, zicând: „Dumnezeule, pentru rugăciunile Sfintei Mucenițe Tomaida, ajută-mă și mă izbăvește de păcatul desfrânării!”. Apoi nădăjduiește spre Dumnezeu, că te vei libera de ispita diavolească”.

Iar fratele, luând porunca părintelui, s-a dus acolo și a făcut precum i se poruncise lui, iar de atunci i-a încetat războiul trupului. Și întorcându-se la schit, a căzut la picioarele Cuviosului Părinte Daniil, zicând: „Cu rugăciunile Sfintei Mucenițe Tomaida și cu ale tale, părinte, m-a liberat Dumnezeu de păcatul desfrânării”. Și l-a întrebat starețul cum s-a liberat, iar fratele a zis: „Numai două-sprezece rugăciuni am făcut și din candela ce era la mormântul Sfintei Tomaida m-am uns cu untdelemn și am pus capul pe mormântul ei, unde am adormit. Și, iată, mi s-a arătat o tânără luminoasă, adică Sfânta Muceniță Tomaida și mi-a zis: „Părinte, părinte, primește binecuvântarea aceasta și mergi cu pace la chilia ta”. Iar eu, luând binecuvântare, m-am deșteptat din somn și m-am simțit desăvârșit liber de patimile trupești. Însă nu știu ce era binecuvântarea aceea care mi-a dat-o în somn sfânta, decât numai am cunoscut liberare de patimi”.

Și a zis Cuviosul Daniil: „O îndrăzneală ca aceasta au la Dumnezeu, toți cei ce se nevoiesc pentru întreaga înțelepciune”. Deci a petrecut după aceea fratele acela neavând nici o supărare trupească și slăvea pe Dumnezeu, dar preamărea și pe Sfânta Muceniță Tomaida, tămăduitoarea patimilor sale. Și făceau aceasta și alții, câți se tulburau de niște patimi ca acelea. Căci alergau la mormântul sfintei și câștigau ușurare și liberare de războaiele trupești cu sfintele ei rugăciuni. Și așa slăveau prin Sfânta Tomaida, pe Hristos Domnul Cel preamărit, Căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, se cuvine toată cinstea și închinăciunea în veci. Amin.

Notă: În patericul Romanilor, în 14 Aprilie, se vorbește de această sfîntă astfel: În Alexandria, Sfânta fecioară Muceniță Tomaida, deși a avut bărbat, însă la rânduiala mucenicilor se socotește fără de nici o îndoială, nu atât pentru aceea că era foarte tânără și demult și-a adus fecioria în însoțire cu curățenia, cât pentru aceasta, că pentru curățenie a pătimit și vrednică s-a arătat a fi numărată înaintea Domnului împreună cu cetele fecioarelor celor curate. Iar Mineiul cel mare o numește pe ea cuvioasă muceniță, dar acel titlu de cuvioasă muceniță, se cuvine numai la monahiile care pătimesc pentru Hristos. Cu toate că Sfânta Tomaida nu era monahie cu rânduiala, însă a arătat monahicească faptă bună, pentru întreaga înțelepciune, pătimind până la sânge. Drept aceea și în gropnița monahicească între cuvioșii părinți, fericitul Părinte Daniil Schiteanul nu s-a îndoit a o pune pe ea. Deci, cu vrednicie s-a cinstit cu titlul de cuvioasă muceniță în Minei.