Cum au devenit sfinți doi tineri care au trăit în adâncul păcatului

Era pe vremea de pe urmă a perioadei martirilor. Diocleţian chinuia şi dădea morţii nenumăraţi creştini. Mai ales în Răsărit curgea năvalnic torentul de sânge mucenicesc în timp ce în bătrâna Romă o tânără, rămasă cu multe averi de la părinţii săi, frumoasă la chip, pe nume Aglaia, biruită de ispita trupească, vieţuia în necurăţie cu un rob al ei numit Bonifatie. Dar deşi ea se prostitua fără ruşine cu sluga, totuşi avea şi părţi bune, anume, era milostivă şi iubea pe mucenici. Auzea de ei, pentru că toată Roma era împânzită de mirosul arenelor şi de mireasma rugurilor. Şi din tot imperiul veneau veşti care mai de care mai curioase despre curajul creştinilor şi moartea lor. Dar nu numai ea era aşa ci chiar şi robul ei, Bonifatie, deşi desfrânat şi beţiv, era milostiv şi iubitor de străini. Cu toate că trăiau amândoi în acest păcat, totuşi credeau în Dumnezeul creştinilor şi adeseori se gândeau să înceteze cu păcatul desfrânării şi să-şi îndrepte viaţa.

Se pot mântui desfrânaţii? Poate cineva care a avut o concubină să ajungă în rai? Într-o vreme ca cea de astăzi, în care sunt dese împreunările nelegiuite, se poate vorbi de posibilitatea mântuirii? Sfântul Bonifatie († 307), pomenit pe 19 decembrie, ne dă o puternică mărturie că poţi să câştigi raiul chiar dacă ai avut o viaţă zbuciumată de plăcerea desfrânării.

Era pe vremea de pe urmă a perioadei martirilor. Diocleţian chinuia şi dădea morţii nenu-măraţi creştini. Mai ales în Răsărit curgea năvalnic torentul de sânge mucenicesc în timp ce în bătrâna Romă o tânără, rămasă cu multe averi de la părinţii săi, frumoasă la chip, pe nume Aglaia, biruită de ispita trupească, vieţuia în necurăţie cu un rob al ei numit Bonifatie. Dar deşi ea se prostitua fără ruşine cu sluga, totuşi avea şi părţi bune, anume, era milostivă şi iubea pe mucenici. Auzea de ei, pentru că toată Roma era împânzită de mirosul arenelor şi de mireasma rugurilor. Şi din tot imperiul veneau veşti care mai de care mai curioase despre curajul creştinilor şi moartea lor. Dar nu numai ea era aşa ci chiar şi robul ei, Bonifatie, deşi desfrânat şi beţiv, era milostiv şi iubitor de străini. Cu toate că trăiau amândoi în acest păcat, totuşi credeau în Dumnezeul creştinilor şi adeseori se gândeau să înceteze cu păcatul desfrânării şi să-şi îndrepte viaţa.

Pe când prigoana contra creştinilor cuprinsese tot Răsăritul, tinerei Aglaia i-a venit un gând de mântuire şi socotea că dacă ar putea aduce în casa ei sfinte moaşte muceniceşti, acestea i-ar fi de ajutor spre mântuirea sufletească. Un rob mai credincios decât Bonifatie nu avea pe care să-l trimită să-i aducă, cu mulţi bani, astfel de moaşte. Îl chemă şi-i destăinui dorinţa sa: „Ştii, frate, cu câte păcate ne-am îngreunat şi nicidecum nu ne îngrijim de cele ce vor să fie! Cum vom sta înaintea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu unde avem să primim munci grele pentru păcatele noastre? Eu am auzit de la un oarecare bărbat binecredincios că, dacă cineva are sfinte moaşte ale celor care au pătimit pentru Hristos şi le cinsteşte pe cât se poate, acela mult ajutor află către mântuire şi în casa aceluia nu se mai înmulţeşte păcatul. Apoi încă şi de răsplătire veşnică se învredniceşte pentru că în aceeaşi fericire veşnică se va îndulci de care se satură şi sfinţii mucenici“ (Vieţile Sfinţilor pe decembrie, Ed. Ep. Romanului şi Huşilor, 1993, p 359). Robul dădu să plece, dar, oprindu-se, se întoarse către stăpâna lui şi râzând i-a zis: „Dacă-ţi vor aduce moaştele mele, ai să le primeşti?“ (sinaxar Minei). „Nu mi-i de glumă“, răspunse Aglaia, numindu-l beţiv şi păcătos. Apoi îl îndemnă să se poarte cu bună cuviinţă cu moaştele sfinţilor, păzindu-se de toată neorânduiala şi gluma.

Bonifatie mergea pe drum şi se gândea cum va putea el să ia cu mâinile sale necurate moaştele sfinţilor. Se căi de necurăţia sa de mai înainte, începu a posti, adică a nu mânca deloc carne şi a nu mai bea vin, ci a se ruga mai des şi cu stăruinţă. Trăia astfel începuturile pocăinţei. Aşa a ajuns în Tarsul Ciliciei. Şi-a lăsat robii şi caii la o gazdă, iar el s-a dus să vadă cum se muncesc sfinţii.

Imaginea martirilor schingiuiţi era înfricoşătoare: „unul era spânzurat cu capul în jos şi dedesubtul lui era foc aprins; altul era întins în patru părţi şi legat de patru stâlpi; altul zăcea fiind tăiat cu ferăstrăul; altul de mâinile muncitorilor, cu unelte ascuţite se zdrobea; unuia i se scoteau ochii, altuia i se tăiau mădularele; altul era înfipt în ţeapă şi ridicat de la pământ şi intra ţeapa până la grumazi, altuia i se frângeau şi i se zdrobeau oasele, iar altul era cu mâinile şi cu picioarele tăiate, tăvălindu-se pe pământ ca un ghem“ (op. cit., p 361). Străpuns de milă în inimă, Bonifatie se aruncă la picioarele mucenicilor pe care începu a le săruta, iar celor ce nu mai aveau picioarele, îi îmbrăţişa de grumazi, sărutându-le rănile şi lanţurile. O stihiră a Cântării a patra a Canonului Sfântului dezvăluie ce a urmat în viaţa lui Bonifatie: „Fericind răbdarea celor ce se luptau, cu râvna cinstitelor patimi te-ai asemănat lor, înţelepţite de Dumnezeu, fericite mucenice“. Văzându-l mulţimea în mijlocul martirilor, l-a denunţat judecătorului care , chemându-l la sine, l-a dat şi pe el morţii pentru mărturia pe care a făcut-o că este creştin. Chinurile n-au fost uşoare: „Suferit-ai smulgerea unghiilor, înţepături cumplite şi plumb topit în foc, tăierea capului şi dureri prea aspre şi te-ai adăugat la ceata purtătorilor de biruinţe bucurându-te, mult-pătimitorule“ (Stihiră de la Doamne, strigat-am). Se zice că atunci când i s-a tăiat capul a curs sânge şi lapte şi, văzând aceasta, un număr de cinci sute cincizeci de păgâni au devenit creştini, scuipând pe idolii la care slujiseră până atunci.

Robii rămaşi la gazdă începu însă a-şi face griji şi a avea bănuieli. Socoteau că Bonifatie se va fi îmbătat prin oraş şi poate că zăboveşte cu femeile desfrânate. Trecând însă zilele, robii au intrat în panică. Au ieşit în oraş şi au întrebat de Bonifatie. După descrierea pe care ei i-o făceau, au aflat că a pătimit pentru Hristos. Dar ei necrezând şi zicând: „Au doară beţivul şi desfrânatul va pătimi pentru Hristos?“ (op. cit., p 364), s-au dus şi l-au aflat întocmai, zăcând. L-au cunoscut după ce i-au luat capul şi i l-au aşezat lângă trup. Dar sfântul în acea clipă a început a-şi deschide ochii şi, cu faţa luminoasă, le-a zâmbit, în semn că le iartă necredinţa.

Robii l-au înfăşurat în pânză curată şi, după ce au dat bani mulţi ca să li-l dea păgânii, s-au îndreptat spre Roma, la stăpâna lor, Aglaia. Aceasta, înştiinţată fiind de un înger al Domnului cum că cel care odinioară îi era slugă acum era frate al îngerilor şi stăpân al ei, adică păzitor al sufletului şi apărător al vieţii sale, ieşi în întâmpinarea lui cu cinste şi cu multe lacrimi de bucurie. „Slugă trimiţându-te întâi pe tine, Bonifatie, stăpân dumnezeiesc te-a primit Aglaia, căci ai avut stăpânie peste patimi… Pentru aceasta, zidindu-ţi biserică sfântă şi prea frumoasă, te-a aşezat în ea cu sfinţenie, lăudându-te pe tine“, zice o altă Stihiră de la Doamne, strigat-am. Desfrânata de mai înainte, schimbându-şi viaţa şi lepădându-se de lume, a vieţuit cincisprezece ani în mare pocăinţă. O Stihiră a Cântării a noua a Canonului arată marea încredere pe care fericita Aglaia o avea în prezenţa moaştelor robului: „Văzându-te pe tine, comoara sfinţită, se veselea cea pururea pomenită, grăind: trimisu-te-am pe tine rob, fericite, dar te-am primit stăpân adevărat, izbăvindu-mă, cu rugăciunile tale cele bine-primite, de robia răutăţilor“. Astfel a  adormit în Domnul şi a fost îngropată lângă fericitul Bonifatie.

(Părintele Petru RonceaMinunăţii aghiografice, Editura Filocalia, Roman, 2004, pp. 200-203)

De la același autor

Ultimele din categorie