„Vin la mănăstire ca să mă unesc cu Dumnezeu”

Interviu

„Vin la mănăstire ca să mă unesc cu Dumnezeu”

„Dacă un om a venit la mănăstire să se unească cu Dumnezeu și îi așează starețului sufletul pe palmă la spovedanie, atunci are tot harul lui Dumnezeu și este foarte puternic. Căci, de fapt, nu el este puternic, ci harul este puterea. El numai să spună așa: «Vreau, Doamne!» Cu alte cuvinte, «Eu dau voința mea, Doamne. Tu dă restul.» Și imediat Dumnezeu îi trimite puterea, care este harul Duhului Sfânt”, subliniază părintele Luca, starețul Mănăstirii Bistrița.

Preacuvioase părinte stareț, care sunt motivele pentru care cineva ar alege calea monahismului? Care este ținta în acest mod de viață?

Dacă ne gândim la tinerii care vin astăzi la mănăstire, ei nu prea știu de ce vin. Și e misiunea starețului să le explice. Dacă vrei să vii la mănăstire, trebuie să citești, să ai cunoștințe măcar generale despre monahism și să știi că scopul este acesta: vin la mănăstire ca să mă unesc cu Dumnezeu, cu alte cuvinte, să mă fac sfânt. Dar ca să mă unesc cu Dumnezeu trebuie să renunț la voința mea, la gândirea mea, la personalitatea mea, la eul meu; să crească în mine personalitatea, voința, gândirea lui Dumnezeu.

„Eu dau voința mea, Doamne. Tu dă restul”

Nu mă duc la mănăstire că e greu în societate, că am avut decepții, că sunt handicapat sau bolnav mintal, ca să mă fac preot, ca să ajung stareț, ca să mă fac „mare”, să ajung episcop ș.a, într-un cuvânt: cu scopuri. Când cineva a venit la mănăstire cu scopuri, nu va rezista. Fiindcă dacă nu și-a împlinit scopul, imediat începe să cârtească și apoi pleacă. În schimb, dacă a venit la mănăstire să se unească cu Dumnezeu și îi așează starețului sufletul pe palmă la spovedanie, atunci are tot harul lui Dumnezeu și este foarte puternic. Căci, de fapt, nu el este puternic, ci harul este puterea. El numai să spună așa: „Vreau, Doamne!” Cu alte cuvinte, „Eu dau voința mea, Doamne. Tu dă restul.” Și, potrivit întregii Scripturi, pentru toți creștinii, aceasta e esența: omul să voiască, să dorească. Și dacă dorește să facă un lucru, se roagă și imediat Dumnezeu îi trimite puterea, care este harul Duhului Sfânt. 

Dacă aceasta este situația tinerilor de astăzi, care este totuși soluția?

Soluția ar fi ca mănăstirile să se reașeze pe fundamente solide. Starețul să fie părinte duhovnicesc și să facă numai asta; nu administrație, nici în mănăstire, nici în afara mănăstirii. Administrație mai puțin. Să se ocupe starețul să crească copiii aceștia. Dar este atât de greu, mult mai greu ca altădată. Acum, ca să crești niște monahi la mănăstire ar trebui să-i iei de la grădiniță, curați, ca să ai succes. Și asta nu e posibil. Ar trebui să facă Biserica școală și să aibă și educatori pe măsură.

Cred că este necesar să se înființeze și la noi mai multe școli confesionale, dar pentru acest lucru îți trebuie resurse financiare foarte mari și e necesar să te încadrezi într-o legislație care nu este favorabilă. Știm că între sacru și profan a fost întotdeauna un conflict, și în Bizanț, și în alte imperii. Dar dacă Biserica ar avea o structură statornică și pe această linie – de învățământ și de cultură – ar fi puternică. În America, de pildă, preoții ortodocși sirieni, români și de alte naționalități nu-și mai dau copiii la școala de stat pentru că aceasta este secularizată, și au făcut ei școală confesională. Cred că va fi posibil, încet-încet, să facă Biserica și la noi lucrul acesta și să aibă resursele necesare.