Aspecte introductive

Episodul tumultos al mărturisirii divinității, realizată de Hristos în fața fariseilor care sunt de-a dreptul contrariați, este urmat în relatarea ioaneică de o minune cu profunde semnificații. Trecând, Domnul vede un om. Nu orice fel de făptură umană, ci un prihănit al sorții. Era orb din naștere.

Marcați deopotrivă de o curiozitate copilărească, cât și de viziunea juridică, altminteri specifică gândirii vremii, apostolii întreabă, analizând contextul în baza unei ciudate cauzalități: „Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”

Răspunsul nu-i cel așteptat. Omul se născuse orb, deci, cea dintâi variantă este exclusă din start. Cât despre părinți, de bună seamă suferiseră deja de ani mulți dojana publică, fiind priviți ca niște oameni ce ascund grele poveri sufletești. Nici ei nu sunt vinovați, ține Domnul să arate.

Lucrările lui Dumnezeu

Mântuitorul insistă că de-această dată nu e vorba despre o legătură cauzală între păcat și suferință. Nici despre transmisibilitatea celui dintâi. Pur și simplu, Dumnezeu vrea să adreseze umanității un mesaj prin intermediul celui suferind. Printr-un act care-i reconfirmă statutul de Creator, Fiul face țărână din pământ, unge ochii orbului și-i poruncește să se spele la Siloam. Tăcut și eficient, cum numai Domnul poate fi.

Cum era de așteptat, formalitatea curățitoare aduce cu sine o fericită constatare. Omul vede. E fericit și ține să-și strige bucuria în gura mare. Dar cei de față se îndoiesc de autenticitatea unui astfel de fapt. Au tot dreptul. Îl iau la întrebări. Vor să audă în detaliu cele văzute. Și parcă, nu-i de-ajuns...

Ancheta

Precum era de așteptat, omul e dus la anchetă. Fariseii, mereu în așteptarea celor ce încalcă Legea, îi caută nod în papură. Au și prilejul potrivit, căci minunea se săvârșește, după un tipar parcă predictibil, sâmbăta. Nu știu ei cu cine au de-a face.

Hristos reușește o minune care dezbină. Cel puțin aparent. Îi face pe păzitorii dreptarelor să se împartă în tabere. Unii susțin că e omul lui Dumnezeu, alții dimpotrivă, îl văd alăturat concurenței. Piatra de poticnire:sabatul. Să fim sinceri, nici dacă l-ar fi tămăduit lunea nu ar fi fost mai cu inimă bună față de El! Mărturisirea, sinceră și poate tocmai de aceea, incontestabilă, a proaspătului vindecat, nu e suficientă pentru a-i despovăra de cerbicia sufletului. Se cer dovezi suplimentare. Părinții sunt aduși și ei la raport. Mărturiesc și ei că s-a născut orb, minunea fiind tocmai datorită acestui aspect, un fapt nemaiîntâlnit. Mai multe, nu știu a spune, sau nu vor. Evanghelistul pledează pentru varianta din urmă și arată și de ce.

Păcatul și tămăduirea

Dezamăgiți de lipsa unor argumente irefutabile, care să dovedească odată pentru totdeauna că Hristos nu e ceea ce pare, fariseii încep acum să joace cartea intimidării. Cum fac adesea și oamenii zilelor noastre, când se găsesc în imposibilitatea unui dialog onest și argumentat și nu vor s-o recunoască. „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos”, spun ei tămăduitului.

Omul ține însă să-și spună și el punctul de vedere. Nu-l interesează statutul moral al celui ce l-a tămăduit. Știe una și bună: că a fost orb din naștere, iar acum vede. Cum discuția aduce discuție, e poftit din nou, ca într-un scenariu kafkian, să realizeze reconstituirea evenimentului. Obosit, apelează la o ironie de-a dreptul genială: „V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?”, zice el, pozând în inocent. În spatele cuvintelor lui, se-ascunde însă o frumoasă mărturisire. Prins în vâltoarea discuției, omul se arată nu doar un bun cunoscător al Scripturilor, ci și un logician redutabil. Îi bate pe farisei cu propriile lor arme: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic”. Cuvintele lui cad greu urechilor celor ce se vor păzitori ai moralei și justiției sociale. Ca atare, îl dau afară din sinagogă.

Crezi tu?

Cum înaintea lui Dumnezeu nicio părăsire nu e deplină, cel izgonit din templu, e întâmpinat de Fiul. Dacă inițial, Hristos a fost tăcut în relația cu el, de-această dată, intră în dialog cu omul. Întrebarea Lui e simplă, clară, fără ocolișuri: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Răspunsul nu-i pe măsura întrebării, dar măcar e sincer. Istorisirea se încheie cu un suav moment în care interlocutorul i se prezintă omului chemat să creadă. Iar vindecatul, copleșit și răvășit, exclamă, probabil printre lacrimi: „Cred, Doamne”. Actul e însoțit de o frumoasă închinăciune.

Aspecte conclusive

Printr-o formă sau alta a orbirii trecem și noi adesea. Când ea nu e trupească, există mari riscuri să fie sufletească. Peste opacitatea ochilor inimilor noastre, Hristos așterne adesea germenii vindecării, așa cum a făcut-o și în cazul celui bolnav. Depinde de noi dacă suntem în stare să primim darul Său. Căci Domnul nu forțează pe nimeni să se vindece. Odată tămăduiți, ne adresează și nouă întrebarea celui din Evanghelie. Credem noi? Știm cu certitudine mult mai multe lucruri despre El, decât a știut acel suferind căruia i se restituise văzul. Avem parte de chemarea întâlnirii euharistice atât de des. Din păcate, răspundem adesea rar și nu cum s-ar cădea unui Dumnezeu. Suntem noi la fel de sinceri în a adresa întrebări lămuritoare în clipele de nesiguranță, așa cum a făcut-o el? Avem noi măcar dorința de a ne împărtăși din lumina Lui, precum a avut-o cel care a vorbit, de la inimă la inimă, pe tăcute, cu Domnul? Să medităm atent la toate aceste lucruri. Și să lepădăm solzii întunecoși ai păcatelor de pe pleoapele inimii. Îndrăzniți!